Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Aţi mai auzit vreodată în viaţa voastră de un popă atât de nesătul?

240

popa grasAceastă povestire a avut loc cu adevărat şi s-a petrecut mai demult în Franţa. Trăia în oraşul Mans un preot numit Jean Melaine; un nesătul cum nu se mai află, care era în stare să mănânce la un singur prânz cât nouă sau zece flămânzi laolaltă. A avut parte de-o tinereţe destul de norocoasă şi până la vârsta de 30-35 de ani s-au găsit totdeauna binevoitori care să-l hrănească. Astfel încât se întâmpla să fie poftit în toate zilele unei săptămâni, pe rând, ba de unii, ba de alţii. Dar, cu trecerea anilor, începură, unul câte unul, să se mai codească, lăsându-l pe părintele Jean flămând, de se uscase, bietul, ca un buştean şi umbla cu burta deşartă ca un felinar.

Astfel şi-a dus zilele multă vreme, sărmanul mâncău, fiindcă cei şase sfanţi, cât lua pentru o liturghie, nu-i ajungeau nici pe-o măsea. Abatele din Beaulieu, care în vremurile bune îl poftea destul de des, s-a îndurat într-o zi să-l mai cheme o dată la masă şi să-i dea să mănânce pe săturate. Se ţinea în ziua aceea hramul mănăstirii şi se strânseseră mulţime de preoţi, printre care şi Jean Melaine al nostru. Abatele spuse bucătarului: „Să-i pui tacâm părintelui Jean Melaine şi să-i dai să mănânce până n-o mai putea”. Iar părintelui îi spuse: „Părinte Jean, îndată după slujba liturghiei, sa te duci în prânzitor, să ceri să-ţi dea de mâncare şi să mănânci pe saturate, ai înţeles? Am poruncit bucătarului să aibă toata grija ca să rămâi mulţumit.”

După slujbă, popa a trecut pe la bucătărie, unde, până una-alta, i s-a adus o bucată bună de fleică din tainul călugărilor, o pâine mare din cea cu care erau hrăniţi ogarii şi două ocale de vin cinstit măsurate. Le-a zvântat pe toate mai înainte ca ceasul să fi bătut de zece ori; căci era popa iute de mână şi înghiţea pe nemestecate. I-au mai pus dinainte încă o dată pe-atât, iar când văzu bucătarul cu câtă poftă se ospătează popa şi ţinând seama de porunca abatelui, i-a mai adus încă două halci bune de carne, care s-au topit cu ai clipi din ochi, în acelaşi sac fără fund, pe urma celorlalte.

Într-un cuvânt, a înfulecat sfinţia-sa tot ce se pregătise în ziua aceea pentru prânzul călugărilor. Abatele se plimba în vremea asta prin grădină, aşteptând ca părintele Jean să-şi sfârşească prânzul. Părintele, după ce s-a ghiftuit bine, s-a sculat de la masă şi se pregătea să plece. Zărindu-l de departe, abatele l-a întrebat: “Ei, părinte Jean, ai prânzit bine?” ,,Da, domnule abate, mulţumită lui Dumnezeu şi dumneavoastră, am gustat o bucăţică de carne şi am băut un pahar, în aşteptarea prânzului.”

Spuneţi şi voi, ce prânz putea să mai aştepte, când nu mai lăsase nimic de mâncat?

Orgoni Crystal