A fost Sigmund Freud un şarlatan? Dar psihanaliza – a fost o escrocherie?

210

FreudOare autorul Interpretării viselor (1900) şi părintele psihanalizei a fost un farsor? Unii critici contemporani se îndoiesc nu numai de metodologia lui Freud, dar şi de integritatea sa. Într-un articol din 1993 apărut în New York Review of Books, profesorul de limba engleză, Frederick Crews, de la Universitatea California, pretinde că Freud: „era complet lipsit de scrupule empirice sau etice pe care sperăm să le găsim la orice om de ştiinţă responsabil, ca să nu mai spunem de unul proeminent”.

Pe măsură ce psihanaliza cădea în declin instituţional, noua imagine a lui Freud este cea a unui om mânat de dorinţa de glorie, care, interpretând dovezile din punct de vedere retrospectiv pentru a se potrivi teoriilor sale, s-a folosit de pacienţi ca de nişte pioni în jocul de şah. Acuzaţia principală este legată de teoria lui Freud despre seducţia infantilă: baza a ceea ce el denumea mai târziu „complexul lui Oedip”. În timp ce, iniţial, credea istorisirile pacienţilor lui, în special ale celor de sex feminin, care afirmau că au fost abuzate în copilărie de taţii lor, Freud nu putea accepta faptul că aproape toţi cetăţenii Vienei din clasa de mijloc practicau incestul. S-a convins, în consecinţă, că toate erau, de fapt, fantezii. Sau cel puţin, aşa a dat de înţeles o perioadă mare de timp. Problema nu este acum dacă era vorba de fantezii sau nu; ci dacă aceste „amintiri” aparţineau măcar pacienţilor.

Freud însuşi, disperat să afle cauza nevrozelor şi astfel să-şi întărească reputaţia, a afirmat deschis: „Ideea principală este că eu trebuie să ghicesc secretul şi să i-1 spun apoi pacientului direct în faţă.” Procedând astfel, „nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de dezminţirea iniţială.” Comentând asupra acestui raţionament, anume că Freud a inventat cazurile de abuz aşa-zis istorisite de pacienţii lui, Allan Esterton, în Mirajul seducţiei, evidenţiază: „Pacienţii nu povesteau ei înşişi experienţe amoroase din copilărie – acestea erau deducţii făcute , de Freud pe baza unui postulat teoretic.”

Această acuză, că renumitul psihanalist (conştient sau nu) a inventat dovezile cazurilor tratate, este astăzi folosită pentru a sprijini teoria a ceea ce este cunoscut sub numele de Sindromul memoriei false. Însuşi Freud s-a dat puţin de gol, insistând că toate opoziţiile la adresa teoriilor lui provin din surse emoţionale, şi nu intelectuale: de exemplu, doar un psihanalist cu experienţă poate evalua psihanaliza. Nici tăinuirea, de către Arhivele Sigmund Freud, de documente posibil vătămătoare reputaţiei profesorului nu a lucrat în favoarea lui. Cât priveşte tehnicile deschizătoare de drumuri pe care el le-a înfiinţat, unul dintre cei mai cunoscuţi pacienţi ai săi, Serghei Pankeev, „omul-lup” – care a urmat psihoterapie toată viaţa – i-a spus unui jurnalist în anii ’70: „Mă aflu în aceeaşi stare în care am fost prima dată la Freud, şi acum Freud nu mai este.”

A fost Freud un şarlatan? Este psihanaliza doar o escrocherie? Nu se poate da un verdict clar. Vă place sau nu, sistemul iniţiat de Freud face acum parte din viaţa intelectuală modernă. Psihanaliza poate fi văzută ca o formă de conversaţie între două persoane: dar ce fel de conversaţie? Terapiştii care au de-a face cu „pacienţi” sau „victime” se află pe o poziţie de putere. O astfel de putere, după cum pare evident în unele cazuri recente despre aşa-zisele abuzuri de copii, poate fi folosită în mod excesiv pentru propagarea unor idei sau teorii preconcepute. Probabil principala problemă este aceasta: cum pot terapeuţii de la Freud încoace să fie siguri că nu se înşală singuri?