O lucrare ştiinţifică din 2025 spune clar: o civilizaţie avansată (sau chiar Dumnezeu) a creat viaţa pe Terra. Calculele matematice nu mint…
Întrebarea despre cum a început viața nu a fost niciodată simplă, iar un nou studiu al Imperial College London adaugă o controversă uneia dintre cele mai dificile probleme din știință. Publicată în iulie 2025, lucrarea lui Robert G. Endres, intitulată „Probabilitatea nerezonabilă a existenței: Originea vieții, terraformarea și inteligența artificială”, confruntă provocările matematice și informaționale ale abiogenezei, acordând în același timp o atenție serioasă alternativelor precum panspermia dirijată și terraformarea. În loc să respingă aceste idei drept ficțiune speculativă, Endres le prezintă ca scenarii logic viabile, care trebuie cântărite în raport cu improbabilitatea uluitoare a auto-asamblării vieții în condițiile haotice ale Pământului timpuriu. Analiza sa, înrădăcinată în teoria informației și complexitatea algoritmică, sugerează că, deși viața ar fi putut apărea în mod natural, cerințele informaționale sunt atât de extreme încât intervenția externă nu poate fi exclusă.
Endres formulează problema revenind la cea mai veche enigmă a biologiei: toate celulele provin din alte celule, dar de unde a provenit prima celulă? Fie a apărut doar din chimie și fizică, fie a fost însămânțată de undeva dincolo de Pământ. Prima opțiune, abiogeneza spontană, rămâne explicația preferată în știința tradițională, însă detaliile sale sunt învăluite în incertitudini. A doua opțiune, mult timp marginalizată, dar niciodată eliminată, este că viața a fost creată sau declanșată de o inteligență avansată. Aici, Endres aduce aminte de panspermia dirijată, propusă pentru prima dată de laureatul Premiului Nobel – Francis Crick și de Leslie Orgel în 1973, alături de conceptul de terraformare.
Nucleul lucrării nu este cultural, ci computațional. Endres aplică teoria distorsiunii ratei din știința informației pentru a estima dacă Pământul timpuriu avea suficient flux informațional pentru a trece pragul de la chimie la biologie. El calculează entropia supei chimice prebiotice și o compară cu complexitatea informațională a unei protocelule minimale. Rezultatele dezvăluie o prăpastie imensă care poate fi rezolvată doar dacă moleculele ar persista suficient de mult timp, dacă informațiile s-ar acumula eficient și dacă o formă de mediu structurat ar influența procesul spre retenție, decât spre disiparea aleatorie. O „supă haotică” singură nu este viabilă; fără compartimente, cicluri sau seturi autocatalitice, informațiile s-ar degrada înainte ca orice sistem organizat să se poată stabiliza.
Numerele pe care le obține sunt izbitoare. O protocelulă minimă ar putea necesita aproximativ 1 miliard de biți de informație pentru a atinge suficiența structurală și dinamică. Prin contrast, entropia de fond disponibilă din mediul prebiotic este vastă, dar captarea și stabilizarea chiar și a unei fracțiuni din aceasta este extrem de ineficientă. Cercetătorul descrie situaţia astfel: ca şi cum te-ai afla într-o bibliotecă cu 10 milioane de cărți, fiecare carte autodistrugându-se după 24 de ore, iar acest lucru ar necesita scanarea a 100 de cărți în fiecare secundă pentru a păstra suficient material, în scopul de a realiza un manual pentru construirea vieții. Analogia subliniază cât de improbabil este ca o chimie oarbă să acumuleze o ordine semnificativă înainte ca degradarea să șteargă progresul.
Într-o abordare optimistă, Endres arată că, timp de peste o jumătate de miliard de ani, cei doi biți necesari pe an ar putea fi colectați dacă procesele ar fi suficient de persistente și direcționale. Dar acest lucru se bazează pe presupuneri care s-ar putea să nu fie valabile. Dacă acumularea de informații ar urma o călătorie aleatorie, intervalele de timp ar crește până la imposibilități cosmice, cu sute de trilioane de ani mai lungi decât vârsta Universului. Acest lucru ridică o dilemă centrală: ce a furnizat această direcționalitate? Dacă nu era inerentă ciclurilor geochimice ale Pământului, atunci argumentul pentru o intervenție externă se consolidează.
Lucrarea explorează în continuare rețelele autocatalitice, în care moleculele se catalizează reciproc, creând potențial o tranziție bruscă de fază de la dezordine la ordine auto-susținută. Lucrarea lui Stuart Kauffman este citată ca precedent, dar Endres extinde ideea prin maparea rețelelor de reacții chimice la rețele neuronale recurente. Din această perspectivă, odată ce sunt prezente suficiente molecule care interacționează, acestea pot aproxima calculul universal. O protocelulă devine nu un sac de substanțe chimice, ci un sistem computațional cu logică, memorie și capacitate adaptivă. Totuși, chiar și aici, pragurile sunt exigente. Pot fi necesare cel puțin zece mii de componente înainte ca calculul să devină inevitabil, ceea ce se traduce în sute de mii de biți informaționali. Din nou, întrebarea este dacă astfel de rețele s-ar putea asambla în mod realist fără ajutor sau dacă au fost introduse de o inteligență de ordin superior sau de un proces dincolo de ceea ce înțelegem în prezent.
Terraformarea intră în discuție nu ca ficțiune, ci ca o posibilitate. Oamenii dezbat deja terraformarea planetei Marte folosind microbi, manipulare atmosferică și ecosisteme modificate. Dacă putem concepe acest lucru astăzi, de ce nu ar fi putut o altă inteligență să facă acest lucru acum miliarde de ani? Endres subliniază paradoxul apariției vieții atât de devreme în istoria Pământului, dovezile sugerând activitatea microbiană la doar câteva sute de milioane de ani după ce planeta s-a stabilizat după impacturi catastrofale. Ultimul strămoș comun universal, conform analizelor ceasului molecular, ar fi putut trăi acum aproximativ 4,2 miliarde de ani, uimitor de aproape de apariția apei lichide. Acel strămoș nu a fost un simplu replicator, ci un organism complex metabolic, cu sinteză de ATP și chiar sisteme asemănătoare sistemului imunitar. Această profunzime a complexității timpurii sugerează că, oricare ar fi fost prima celulă, aceasta a trebuit să apară foarte repede, lăsând puțin loc pentru o scară lentă de încercări și erori chimice. O astfel de rapiditate dă greutate ideii unui „kit de început” livrat, mai degrabă decât asamblat.
Panspermia dirijată mută misterul în biochimia altei civilizații, dar cel puțin rezolvă improbabilitatea abiogenezei în intervalul de timp restrâns al Pământului. Dacă Pământul ar fi terraformat, nu ar fi un eveniment unic, ci ar face parte dintr-o strategie cosmică mai amplă. El citează modele actualizate ale ecuației Drake care sugerează că, chiar dacă șansele apariției vieții tehnologice pe o planetă locuibilă sunt de doar 1 la 10^24, Universul observabil este suficient de mare încât alte civilizații există aproape sigur. Probabilitatea ca noi să fim singuri se apropie de zero. Având în vedere acest lucru, ideea că una dintre aceste civilizații a proiectat Pământul nu este fantastică, ci coerentă din punct de vedere statistic.
Lucrarea aduce în ecuație și Inteligența Artificială (AI). Dacă viața este ea însăși o formă de calcul fizic, atunci AI ar putea fi cheia pentru ingineria inversă a căii de la chimie la biologie. Procedând astfel, AI ar putea nu doar să explice originile vieții, ci și să dezvăluie dacă intervenția externă este detectabilă în semnăturile informaționale ale biologiei în sine. Endres calculează că energia necesară pentru asamblarea unei protocelule minimale se situează la una sau două ordine de mărime față de limita termodinamică teoretică. Sinteza modernă de laborator, prin contrast, este de miliarde de ori mai puțin eficientă. Acest lucru sugerează că sistemele biologice funcționează cu o eficiență aproape perfectă, ceea ce ridică din nou întrebări despre cum a apărut atât de devreme un sistem atât de fin reglat. Abiogeneza impune ca procesele naturale să fi atins o eficiență aproape optimă, în timp ce panspermia permite posibilitatea ca o inteligență anterioară să fi furnizat sisteme deja perfecționate de evoluția anterioară. Cititorii își pot trage propriile concluzii despre ce fel de inteligență ar putea implica acest lucru.
Implicațiile filosofice sunt importante. Dacă viața este rezultatul terraformării, atunci povestea umană nu este un accident chimic, ci parte a unui design care se extinde dincolo de Pământ. Traiectoria noastră evolutivă ar face parte dintr-un lanț care se întinde înapoi către o altă inteligență, ridicând posibilitatea ca civilizațiile să semene nu doar cu biologia, ci și cu potențialul conștiinței însăși. Deși lucrarea evită afirmațiile teologice, concluziile sale lasă loc interpretării de către cititorii care văd un design superior în improbabilitatea existenței noastre.
Studiul lui Endres nu este o afirmație senzațională, ci o confruntare riguroasă cu cifrele. Semnificația sa constă în mutarea panspermiei dirijate și a terraformării din speculațiile culturale în arena științei cantitative.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
Întrebarea despre cum a început viața nu a fost niciodată simplă, iar un nou studiu al Imperial College London adaugă o controversă uneia dintre cele mai dificile probleme din știință. Publicată în iulie 2025, lucrarea lui Robert G. Endres, intitulată „Probabilitatea nerezonabilă a existenței: Originea vieții, terraformarea și inteligența artificială”, confruntă provocările matematice și informaționale ale abiogenezei, acordând în același timp o atenție serioasă alternativelor precum panspermia dirijată și terraformarea. În loc să respingă aceste idei drept ficțiune speculativă, Endres le prezintă ca scenarii logic viabile, care trebuie cântărite în raport cu improbabilitatea uluitoare a auto-asamblării vieții în condițiile haotice ale Pământului timpuriu. Analiza sa, înrădăcinată în teoria informației și complexitatea algoritmică, sugerează că, deși viața ar fi putut apărea în mod natural, cerințele informaționale sunt atât de extreme încât intervenția externă nu poate fi exclusă.
