
Iată o poveste relatată prin anii 1930 de un hangiu bătrân, care lucra la un han de la marginea Bucureştiului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bătrânul, pe nume Moş Mitu, povestea următoarele:
* Era o noapte cu viscol cumplit, cum nu mai fusese de multă vreme. Un călăreț, albit de ninsoare, se opri în faţa hanului și bătu cu putere în poartă. Era un om spătos, cu chipul întunecat, cu ochi fulgerători ascunşi în gene stufoase.
* Când hangiul deschise poarta, se lovi de privirea fosforescent-scântâietoare a străinului. Lumina felinarului i se stinse ca prim farmec și un fior de moarte îl cuprinse. Îngrozit, hangiul închise poarta și trase zăvorul. Noaptea și-a petrecut-o tremurând la gura sobei. Aprindea mereu focul pe care o mână nevăzută îl stingea pentru a-l reaprinde. Felinarul stins, agăţat în cuiul de pe ușa dormitorului, se aprindea și se stingea singur cu aceeași alternanţă drăcească.
* Noaptea i se păru un secol de spaimă și de chinuri. În pod se auzeau zgomote surde şi ţipete înnăbuşite. Când aţipi, spre ziuă, o mână rece, ca de mort, îi alunecă pe faţă…
* Hangiul, îngrozit, alergă în mijlocul drumului, povestind celor dintâi trecători păţania avută. Tot timpul, a doua zi, clienţii hanului discutară întâmplarea din noaptea cea de pomină. Dar niciunul nu putu să desluşească misterul. A fost un tâlhar? De ce n-a intrat să prade? Apoi de unde proveneau zgomotele misterioase? „A fost cu siguranţă un duh rău” – îşi spunea hangiul. Şi, cu acest gând, îşi frământă gândurile, până târziu, când ultimul client părăsi hanul.
* Ce s-a mai întâmplat apoi, nimeni nu ştie. Fapt sigur însă a fost că a doua zi slugile îl găsiră mort, cu mâinile încleştate pe marginea patului şi cu ochii holbaţi în tavan. Ultima clipă da viaţă îi imprimase un spectacol de groază. Murise de frică sau îl sugrumase duhurile rele?
* Hanul rămase pustiu multă vreme. Drumeţii îl ocoleau cu groază şi nimeni nu se încumete să înnopteze prin partea locului.











