Există trei modele ale Universului care ne prezic atâtea viitoruri posibile. Unul dintre ele înfăţişează un Univers de tip închis, mai exact cu o densitate superioară unui prag critic, un prag aşa-zis de echilibru. În acest model, expansiunea ar trebui să continue până când ar atinge o talie maximă, ca un balon umflat la maxim. Această expansiune, totuşi, ar trebui să încetinească progresiv. Viteza de fugă a galaxiilor se va diminua până când atracţia gravitaţională exercitată între ele frânează definitiv mişcarea generală. După o scurtă perioadă de stagnare, galaxiile încep să facă drumul invers: se vor apropia unele de altele înainte de a intra în coliziune, de a se absorbi mutual. Apoi, într-o mişcare accelerată de contracţie, pe durata căreia densitatea şi temperatura vor creşte vertiginos, Universul se va prăbuşi în el însuşi, într-un Big-Crunch, geamănul fizic al lui Big-Bang.
Într-un al doilea model, numit deschis şi a cărui densitate este inferioară faimosului prag critic, galaxiile se îndepărtează unele de altele cu o viteză atât de mare, încât gravitaţia nu poate niciodată să le oprească. Universul va continua deci să-şi continue expansiunea la nesfârşit.
Al treilea model, care pare cel mai probabil, este cel al unui Univers plat, cu o densitate exact egală cu pragul critic. Viitorul său seamănă mult cu cel al modelului secund, cu o expansiune veşnică, care va sfârşi totuşi prin a încetini puţin câte puţin până va deveni imperceptibil. In amândouă cazurile, Universul va avea în această epocă îndepărtată o fizionomie sumbră, iar vidul interstelar nu va fi tulburat decât de ameninţătoarele găuri negre sau obscurele stele stinse. Un peisaj pe care nu trebuie să-1 cunoaştem înainte de 10 miliarde de ani.











