La naşterea lui Nero, un şarpe uriaş veni să-i păzească patul
Nero, celebrul împărat al Romei, s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau: „Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri înfricoşătoare. Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar fi venit de nicăieri pentru a-i păzi patul, şarpe a cărui piele a fost descoperită pe pernă micului Nero, şi pe care acesta ar fi purtat-o într-o brăţară, în chip de talisman, până aproape de propria moarte. Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioadă a vieţii sale.
Împărat la 16 ani, Nero jefuia pentru distracţie
Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul tatălui său adoptiv în urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care îşi otrăvea atunci soţul abia întors din campaniile militare. Claudius s-a stins într-o singură noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil în urma unei doze extrem de puternice de otravă ce îi fusese administrată în timpul cinei. În aceeaşi dimineaţă, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tânăr împărat al Romei de până atunci. Puternic influenţat de Agrippina şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi Sextus Afranius Burrus, Nero se pregătea asiduu pentru rolul major pe care urma să îl joace în fruntea lumii cunoscute. Puţini luau însă în serios, punând totul pe seama tinereţii, apucăturile cel puţin condamnabile ale împăratului. Acesta părăsea deseori palatul, deghizat în femeie sau bărbat, pentru a colinda lupanarele Romei şi pentru a se deda celor mai crunte orgii. Aceleaşi seri le încheia alături de un grup sinistru de acoliţi, alături de care atacă trecătorii, lovindu-i şi jefuindu-i doar pentru distracţie.
Nero şi cu mama sa au relaţii „nepotrivite”
În Roma lui Nero totul devenea posibil. Dar poate mai infama decât Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărateasa îşi imaginează că este adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi corupe fiul pe care îl considera doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo încă susţin relaţii „nepotrivite” în palat şi în lectica cei îi purtat pe străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero, când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în care împăratul devine conştient de rolul său.
Nero o ucide pe mama şi pe soţia sa
Aflând că i se plănuia înlăturarea şi înlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de Agrippina, Nero ia măsuri drastice. Rivalul său este ucis chiar în ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisă într-o călătorie pe mare cu o navă capcană care ar fi trebuit să se dezintegreze în larg. Chiar dacă aceasta supravieţuieşte naufragiului, ajunsă la mal, este ucisă de pretorienii anume pregătiţi de împărat. Urii sale îi pică victima chiar soţia sa, Octavia, pe care iniţial o exilează, rechemând-o apoi la Roma doar pentru a o ucide.
Împăratul Nero se căsătoreşte…cu un băiat!
Fantomele nebuniei îl acaparează de acum cu totul pe cel care avea să fie numit mai târziu Antihristul. Bântuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a îmbuna Furiile. Chinuit şi de moartea Octaviei, moarte pe care o regretă amarnic, împăratul alege un adolescent pe nume Sporus a cărui înfăţişare semăna izbitor cu a fostei sale soţii şi îl emasculează. Are loc un spectacol grotesc. Împăratul oficiază public nunta dintre el şi Sporus. Mulţimea murmură: „Ce noroc ar fi fost pentru omenire dacă Domitius tatăl ar fi avut o asemenea mireasă”.
Nero vrea să fie şi împărăteasă, şi erou şi zeu!
Porţile Iadului fuseseră deschise. Nemulţumit să fie doar împărat, Nero vrea să fie şi împărăteasă. Astfel, el îşi alege drept soţ pe un anume Doryphorus şi se lăsă luat de soţie într-o ceremonie asemănătoare cu cea în care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarăşi un loc al orgiilor şi al plăcerilor nebune duse la extrem. El vrea să fie erou şi zeu în acelaşi timp şi este convins că nici măcar zeul Apollo nu îl poate întrece în arta poeziei şi a muzicii. Spectacolele date de el durează zile întregi şi numai recitalul sau se întinde pe o zi şi o noapte. Cei care adormeau sau doar căscau erau pasibili de pedeapsa capitală. Pentru a scăpa, unii dintre spectatori se prefac că leşina de plăcere şi sunt purtaţi pe braţe în afară incintei. În arenă, el vrea să dovedească faptul că este cel puţin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor îi pregătesc special un leu pe care să îl omoare cu ghioaga sau să îl sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de artă de la Roma şi până în Grecia sunt câştigate de împăratul care îşi anunţa singur victoriile.
Nero, decimatorul creştinilor
Dar poate cea mai infamă faptă a lui Nero este prigonirea tinerii secte a creştinilor. Roma fusese incendiată, iar poporul îl acuză chiar pe împărat. Focul care durează aproape 6 zile şi 6 nopţi mistuie o mare parte a Cetăţii Eterne lăsând loc planurilor megalomane ale lui Nero. Chiar dacă vină să nu a fost dovedită niciodată, împăratul îşi câştiga pentru totdeauna porecla „Nero, cel care a dat foc Romei”. Temându-se de reacţia unei populaţii a cărei răbdare ajunsese la sfârşit, el caută un ţap ispăşitor. Şi îl găseşte… creştinii. Mii de oameni nevinovaţi sunt târâţi în arenele circurilor şi supuşi unor spectacole groteşti. Copii, femei şi bătrâni sunt aruncaţi pradă leilor în număr atât de mare încât chiar şi plebea cea însetată de sânge se simte îngrozită. Ca să îşi desăvârşească răzbunarea, Nero luminează aleile propriului palat cu torţe vii… creştini înveliţi în suluri de bumbac îmbibat în ulei. Strigătele lor de durere devin sursa de inspiraţie pentru alte opere de artă sinistre ale împăratului.
Pe locul de astăzi al Vaticanului, Nero asanează un lac imens şi ridică cel mai impunător palat văzut vreodată de romani. „În sfârşit, pot locui şi eu decent ca un om”, exclamă el fericit în momentul finalizării construcţiei. Complexul era străjuit de o statuie imensă a sa în care era reprezentat în chip de zeu soare.
El, Nero Atotputernicul
Totul trebuia să ia un sfârşit. Mulţimea isterizată ia cu asalt palatul, sprijinită de legiunile care îl părăsiseră pe împărat. Abia atunci Nero îşi dă seama că lângă el nu mai rămăsese nimeni. Cei apropiaţi fuseseră ucişi demult. Până şi mentorul sau, Seneca, se sinucisese în urma unui edict imperial. Părăsit până şi de gardă pretoriană, Nero încearcă să fugă ajutat de Sporus şi de un sclav. Pe drum crede că încă mai poate scăpa dacă se târăşte în genunchi în faţa lui Galba, bătrânul general care avea să îi ia locul, şi să îi ceară acestuia iertare şi… prefectura Egiptului. Află însă că fusese declarat duşman al Romei şi că era condamnat la o moarte chinuitoare. Într-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfâşiate, plângând acesta se stingea murmurând:”Ce artist piere!”
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
La naşterea lui Nero, un şarpe uriaş veni să-i păzească patul
În Roma lui Nero totul devenea posibil. Dar poate mai infama decât Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărateasa îşi imaginează că este adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi corupe fiul pe care îl considera doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo încă susţin relaţii „nepotrivite” în palat şi în lectica cei îi purtat pe străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero, când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în care împăratul devine conştient de rolul său.
Porţile Iadului fuseseră deschise. Nemulţumit să fie doar împărat, Nero vrea să fie şi împărăteasă. Astfel, el îşi alege drept soţ pe un anume Doryphorus şi se lăsă luat de soţie într-o ceremonie asemănătoare cu cea în care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarăşi un loc al orgiilor şi al plăcerilor nebune duse la extrem. El vrea să fie erou şi zeu în acelaşi timp şi este convins că nici măcar zeul Apollo nu îl poate întrece în arta poeziei şi a muzicii. Spectacolele date de el durează zile întregi şi numai recitalul sau se întinde pe o zi şi o noapte. Cei care adormeau sau doar căscau erau pasibili de pedeapsa capitală. Pentru a scăpa, unii dintre spectatori se prefac că leşina de plăcere şi sunt purtaţi pe braţe în afară incintei. În arenă, el vrea să dovedească faptul că este cel puţin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor îi pregătesc special un leu pe care să îl omoare cu ghioaga sau să îl sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de artă de la Roma şi până în Grecia sunt câştigate de împăratul care îşi anunţa singur victoriile.
