
Alexandru Busuioceanu, citând din scrierile episcopului Alonso de Cartajena, sublinia faptul că „în vremea lui Henri al IV-lea (sec. al XV-lea), regii Spaniei coborau din Dacia, din «principii geţi», luându-şi numai numele de la locul unde trăiau, pentru că era mai ilustru decât al strămoşilor”. Tot acelaşi autor sublinia următoarele: „Istoricii dau prea puţină atenţie sau niciuna faptului că timp de patru decenii, între 284-324 d.Hr., patru împăraţi daci se succed fără întrerupere la cârma Imperiului Roman, constituind o adevarata dinastie danubiană”.
În anul 293 d.Hr., împăratul roman Dioclețian a introdus tetrarhia, pentru a guverna Imperiul Roman antic. prin împărțirea acestuia între doi împărați, augustii tineri și succesorii desemnați, cezarii. Printre cei patru împăraţi din perioada 284-324 amintim pe Diocletian „Iovius” (284 – 305 d.Hr.) – a condus tot Imperiul Roman, apoi partea de Est, pe Galerius (305 – 311 d.Hr.) sau pe Licinius (308-324 d.Hr.).
Dintre aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace a fost Galerius, care pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac inamic ereditar al Romei. Fiu de mamă transdanubiană, „adoratoare a divinităţii munţilor” şi dedicat el însuşi acestui cult, care nu putea fi altul decât al lui Zamolxis, Galerius este tipul rebelului ieşit din acei munţi unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna idea libertăţii. Ajuns cezar şi apoi împărat, fostul cioban, fidel credinţelor strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului
poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotarârea – afirma contemporanul lui, Lactanţiu – de a şterge până şi amintirea Romei, şi a fost pe punctul să schimbe numele Imperiului Roman în cel de Imperiul Dacic.











