Contele Claude de Forbin şi echipajul navei sale se aflau în anul 1701, aproape de capul Passaro din extremitatea sud-estică a Siciliei. Într-o noapte, contele a fost înştiinţat de apariţia unui nou soare:
“Am urcat pe punte şi am văzut într-adevăr un mare foc care ardea în văzduh şi care lumina destul pentru a putea citi o scrisoare. Cu toate că vântul era foarte puternic, acest meteor nu se mişca deloc; el a ars cam două ceasuri şi a dispărut stingându-se puţin câte puţin. Piloţii, mateloţii şi întregul echipaj înfricoşat l-au considerat drept semnul infailibil al unei furtuni de care eram ameninţaţi; n-a fost cu putinţă să-i fac să renunţe la acest gând. Zadarnic le-am spus că acest foc nu putea fi alcătuit decât din exalaţiile muntelui Gibel, de care ne aflam foarte aproape, n-a fost chip să-i conving; teroarea lor n-a încetat decât în faţa portului Brindisi, unde am ajuns fără ca navigaţia să ne fi fost tulburată de altceva în afara vântului potrivnic, împotriva căruia a trebuit să luptăm mereu”.
Reproducând acest pasaj din volumul al doilea al Memoriilor contelui de Forbin, abatele Jerome Richard îl însoţeşte cu acest comentariu:
“O cunoaştere mai exactă a procedeelor obişnuite ale naturii ar fi trebuit mai curând să-i liniştească pe aceşti oameni la vederea meteorului: cantitatea considerabilă de flogistic adunat într-o singură masă, care a fost de ajuns pentru a-l întreţine atât de mult timp şi cu o aparenţă atât de marcată, răspândindu- se în zona inferioară a atmosferei, mai umedă şi mai condensată, ar fi dat naştere acolo unei mişcări impetuoase, unor vârtejuri de vânt pe care nu le-ar fi bănuit, cauze ale unor furtuni aproape certe; pe când, adunându-se într-un singur loc, unde se consuma fără să-şi schimbe locul, ea n-ar fi stârnit nicio agitaţie în văzduh, ceea ce s-a şi întâmplat. Ar fi destul de greu de explicat, şi nu vom încerca s-o facem, de ce această îngrămădire de exalaţii inflamabile stătea nemişcată în acelaşi punct, susţinută în echilibru în propriul său vârtej şi fără să- şi schimbe locul. Desigur, se afla mai sus decât fâşia de atmosferă unde domnea vântul care îngreuia navigaţia d-lui de Forbin; dar ce o făcea să fie imobilă”?.
Nedumerirea abatelui Richard ar trebui să fie şi a noastră. Dar cum flogisticul nu era decât o substanţă imaginată de alchimişti pentru a explica procesul arderii, ne întrebăm şi ce anume a fost “meteorul” care s-a ivit în văzduhul nocturn, arzând două ceasuri fără să se sinchisească de vântul puternic…
Contele Claude de Forbin şi echipajul navei sale se aflau în anul 1701, aproape de capul Passaro din extremitatea sud-estică a Siciliei. Într-o noapte, contele a fost înştiinţat de apariţia unui nou soare:
