Contele Claude de Forbin şi echipajul navei sale se aflau în anul 1701, aproape de capul Passaro din extremitatea sud-estică a Siciliei. Într-o noapte, contele a fost înştiinţat de apariţia unui nou soare:

“Am urcat pe punte şi am văzut într-adevăr un mare foc care ardea în văzduh şi care lumina destul pentru a putea citi o scrisoare. Cu toate că vântul era foarte puternic, acest meteor nu se mişca deloc; el a ars cam două ceasuri şi a dispărut stingându-se puţin câte puţin. Piloţii, mateloţii şi întregul echipaj înfricoşat l-au considerat drept semnul infailibil al unei furtuni de care eram ameninţaţi; n-a fost cu putinţă să-i fac să renunţe la acest gând. Zadarnic le-am spus că acest foc nu putea fi alcătuit decât din exalaţiile muntelui Gibel, de care ne aflam foarte aproape, n-a fost chip să-i conving; teroarea lor n-a încetat decât în faţa portului Brindisi, unde am ajuns fără ca navigaţia să ne fi fost tulburată de altceva în afara vântului potrivnic, împotriva căruia a trebuit să luptăm mereu”.

Reproducând acest pasaj din volumul al doilea al Memoriilor contelui de Forbin, abatele Jerome Richard îl însoţeşte cu acest comentariu:

“O cunoaştere mai exactă a procedeelor obişnuite ale naturii ar fi trebuit mai curând să-i liniştească pe aceşti oameni la vederea meteorului: cantitatea considerabilă de flogistic adunat într-o singură masă, care a fost de ajuns pentru a-l întreţine atât de mult timp şi cu o aparenţă atât de marcată, răspândindu- se în zona inferioară a atmosferei, mai umedă şi mai condensată, ar fi dat naştere acolo unei mişcări impetuoase, unor vârtejuri de vânt pe care nu le-ar fi bănuit, cauze ale unor furtuni aproape certe; pe când, adunându-se într-un singur loc, unde se consuma fără să-şi schimbe locul, ea n-ar fi stârnit nicio agitaţie în văzduh, ceea ce s-a şi întâmplat. Ar fi destul de greu de explicat, şi nu vom încerca s-o facem, de ce această îngrămădire de exalaţii inflamabile stătea nemişcată în acelaşi punct, susţinută în echilibru în propriul său vârtej şi fără să- şi schimbe locul. Desigur, se afla mai sus decât fâşia de atmosferă unde domnea vântul care îngreuia navigaţia d-lui de Forbin; dar ce o făcea să fie imobilă”?.

Nedumerirea abatelui Richard ar trebui să fie şi a noastră. Dar cum flogisticul nu era decât o substanţă imaginată de alchimişti pentru a explica procesul arderii, ne întrebăm şi ce anume a fost “meteorul” care s-a ivit în văzduhul nocturn, arzând două ceasuri fără să se sinchisească de vântul puternic…