Războinicii celţi din antichitate, care au dominat Europa în antichitate, s-au amestecat cu geto-dacii de pe actualul teritoriu al României. Numeroase dovezi arheologice susţin acest lucru…
Celţii au fost „copiii teribili” ai antichităţii, fiind comparaţi de greci cu titanii fulgeraţi de Zeus şi fiind descrişi de Virgiliu astfel: „aveau plete aurii, haine cu fir de aur şi mantale vărgate; în jurul gâtului, alb ca laptele, atârnau colane de aur. În mâna fiecăruia scânteiau două lănci alpine, iar trupul lor era apărat de scuturi lungi”. Celţii – viteji, orgolioşi, temerari, dar şi blânzi în familie, ospitalieri, inteligenţi şi mai ales ingenioşi – au început să bată drumurile Europei prin secolul V î.Hr., venind din spaţiul germanic apusean, la început către Spania, Franţa, Anglia şi Irlanda, pentru ca două veacuri mai târziu să-şi înceapă expansiunea în Peninsula Balcanică, ajungând până în Ucraina şi Asia Mică.
Mereu în conflict cu etruscii şi romanii, celţii intră în contact cu tracii. După ce se stabilesc în Transilvania în a doua jumătate a secolului IV î.Hr., venind dinspre Câmpia Panonică, celţii încearcă să pătrundă în sudul Carpaţilor şi-n zona pontică. Pe vremea lui Dromichete, celţii se aflau ca aliaţi ai lui Lysimadi, regele Traciei, dar geto-dacii rezistă atacurilor acestuia, intrând definitiv în istorie, socotiţi ca fiind „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Regele Burebista, „unificatorul”, creează un stat mare şi puternic, în structurile căruia încep să fie asimilate şi triburile celtice, prezente de vreo două secole în spaţiul său. Aceasta, după ce dacii fuseseră influenţaţi de celţi în multe domenii ale vieţii materiale şi spirituale, schimbul de valori producându-se relativ repede şi temeinic.
Numai în Transilvania s-au descoperit aproape 150 de centre celtice (necropole, aşezări). Triburile celtice călătoreau mult, creând în timp o foarte mare arie de cultură. Erau nomazi, dar se adaptau şi vieţii sedentare, când găseau condiţii; aşa s-a întâmplat în Galia şi Britania. Limbă lor seamănă mai mult cu bretona, gaelica şi irlandeza, dar foloseau ca scriere alfabetul latin, fiind cunoscători şi ai alfabetului etrusc şi grecesc. Mari cultivatori de cereale, celţii au introdus brăzdarul de fier, prevăzut uneori cu roţi şi tras de vite, au inventat coasa şi un fel de secerătoare, foloseau moara rotativă şi roata olarului, dar au preluat de la daci ornamentica vaselor pictate cu linia curbă, moştenită de aceştia din neolitic şi epoca bronzului.
Celţii erau făurari foarte buni, cu multe descoperiri în metalurgia şi prelucrarea fierului, având o atracţie deosebită pentru carele de luptă şi căruţele de transport, cu care au străbătut mai toate drumurile Europei. La fel ca şi dacii, aveau cultul Soarelui; autorii antici remarcă similitudinile dintre credinţele lor, Diodor din Sicilia specificând că Apollo, zeul Soarelui, care, cum se ştie, este reprezentat pe monumentele provenind din nordul şi centrul Europei, sub forma unui disc, apare pe un car tras de un cal sau într-o barcă condusă de lebede. Descoperirea carului votiv de la Peretu (Teleorman) dovedeşte un cult străvechi al dacilor. Coincidenţă? Cine pe cine a influenţat? Descoperirile de la Gundestrup (Danemarca), Vix şi Coligny(Franţa) evidenţiază influenţe tracice în arta celtică, la fel cum „stilul liber” al coifului de la Silvaş şi cel cu o pasăre de pradă de la Ciumeşti (Transilvania, sec.III-I î.Hr.) sunt de origină celtică în arta dacică. Toponimele Galaţi şi Galata (dealul din Iaşi) sunt încă o dovadă a trecerii celţilor prin părţile noastre.
Un lucru este cert: între celţi şi daci au existat strânse legături şi influenţe reciproce, stabilindu-se în timp o simbioză a multor elemente de cultură. Dar, dacă la începuturile lor, celţii peregrinau mult, de la începuturi, dacii au fost statornici în vatra lor.
Celţii au fost „copiii teribili” ai antichităţii, fiind comparaţi de greci cu titanii fulgeraţi de Zeus şi fiind descrişi de Virgiliu astfel: „aveau plete aurii, haine cu fir de aur şi mantale vărgate; în jurul gâtului, alb ca laptele, atârnau colane de aur. În mâna fiecăruia scânteiau două lănci alpine, iar trupul lor era apărat de scuturi lungi”. Celţii – viteji, orgolioşi, temerari, dar şi blânzi în familie, ospitalieri, inteligenţi şi mai ales ingenioşi – au început să bată drumurile Europei prin secolul V î.Hr., venind din spaţiul germanic apusean, la început către Spania, Franţa, Anglia şi Irlanda, pentru ca două veacuri mai târziu să-şi înceapă expansiunea în Peninsula Balcanică, ajungând până în Ucraina şi Asia Mică.
