22 iunie 1462, o zi cu ghinion pentru Ştefan. Atacând Chilia, este împuşcat în glezna stângă, iar „oastea se întoarse îndată înapoi spre Suceava, ducând cu dânsa pe Domnul rănit care suferă mult timp după această rană şi numără păţania de la Chilia ca întâia din înfrângerile sale…” Au trecut anii, dar rana nu s-a vindecat. De altfel, nici n-avea cum, căci Ştefan era mai tot timpul călare. Mai mult, în 1486, în lupta de la Şcheia, pe Şiret, calul lui Ştefan a fost rănit şi a căzut cu domnitorul, accentuându-i boala de la picior. Timpul trecea, iar rana nu dădea semne de a se închide. Ştefan n-are încotro şi apelează la medicii curţilor apusene. Se pare că primii medici sosiţi la Curtea suceveană au fost „Hermann bacalaurio in medicina” şi astrologul Baptista de Vesentio. Sigur că prezent este însă la 1468, Ion Bărbierul (Maestro Zoano barbe-ro), un genovez care făcea cam de toate: tuns şi ras, „lăsare de sânge”, scoaterea măselelor, îngrijirea rănilor de război, fiind „un om cu multă experienţă”. Apoi, în 1473, apare la Suceava şi chirurgul evreu-spaniol, Isaac Beg. Va mai trece un chirurg veneţian, care nu se ştie ce a făcut. Mihail Sadoveanu scrie că pentru vindecarea rănii însuşi Mengli Ghirai îl trimisese pe vraciul cazac Solom „ascuţit la minte şi cu barba roşie”. Un timp s-a aflat la Curtea Sucevei şi un mare meşter în repararea nasurilor tăiate, numit Don Antonio Branca.
Nimeni nu reuşise să aline durerile domnitorului. După 1500, Ştefan avea din ce în ce mai mari dureri. După mai multe cereri, Veneţia îi trimite, la 1 august 1502, pe bătrânul medic Mateo Muriano, bolnav însă şi el. Abia după trei săptămâni este capabil să se îngrijească de rana domnitorului, rana se deschisese din nou. Muriano îl îngrijeşte timp de două luni de zile şi chiar socoteşte „satisfăcătoare sănătatea,domnitorului.” Pe doctor, însă, puterile îl părăsesc, astfel că la sfârşitul lunii iulie 1503 moare la Suceava.
Familia domnitorului e îngrijorată. Se hotărăşte trimiterea postelnicului Teodor la Veneţia pentru a cere un nou medic. Acesta este primit de doge, aflând de la sol ca „domnitorul nu-şi poate mişca mâinile şi picioarele… dar altfel e sănătos!” Colegiul medicilor din Veneţia îl va desemna pe tânărul doctor Hieronimo di Cesena. Ajuns la Suceava, acesta constată că „starea sănătăţii lui Ştefan era critică”. La 7 decembrie 1503, Leonardo Massari, aflat la patul bolnavului, constată că acesta avea „picioarele acoperite cu răni”.
În ianuarie 1504 de Ştefan se îngrijeau trei medici: Hieronimo di Cesena, un hekim (chirurg) trimis de Menghi Ghirai şi un bărbier de la Buda. Degeaba. Podagra nu-i dadea pace. N. Iorga scria: „Suferea de boala pe care i-o dăduseră ostenelele sale războinice, nopţile de iarnă nedormite, în lagăr, petrecerea îndelungată în umbra umedă a codrilor prieteni, goana peste câmpii în bătaia furtunilor şi subt căderea ploilor de primăvară şi de toamnă şi a zăpezilor mari”. O singură soluţie se dădea acestui caz, arderea cu fierul roşu, dar pe care nici medicii nu erau siguri de reuşită. Familia n-are încotro şi acceptă. Se pare că a fost de acord chiar şi Ştefan. A urmat o operaţie groaznică, arderea rănilor cu fierul înroşit, urmată de dureri grozave, care totuşi nu i-au întunecat nici mintea, nici judecata.
Abia la doua zile după operaţie, marţi, 2 iulie 1504, orele patru „din zi”, (în cronica lui Matei Miechowski există informaţia: 2 iulie 1504 „la o ora după răsăritul soarelui”) inima lui Ştefan a încetat să bată. „El, scria N. Iorga, fu îngropat la Putna, subt piatra de marmură ce-şi pregătise şi care se vede şi astăzi”. Putea fi salvat Ştefan? Cu leacurile şi cunoştinţele medicale existente atunci, cu siguranţă nu. Podagrei, „boala provocată de depunerea serurilor acidului uric în regiunea unor articulaţii, inflamându-le şi provocându-i pacientului dureri violente, greu de suportat”, nimeni nu-i venise de hac. Ştefan avea atunci, 64 sau 65 de ani, o vârsta înaintată pentru acele vremuri.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
22 iunie 1462, o zi cu ghinion pentru Ştefan. Atacând Chilia, este împuşcat în glezna stângă, iar „oastea se întoarse îndată înapoi spre Suceava, ducând cu dânsa pe Domnul rănit care suferă mult timp după această rană şi numără păţania de la Chilia ca întâia din înfrângerile sale…” Au trecut anii, dar rana nu s-a vindecat. De altfel, nici n-avea cum, căci Ştefan era mai tot timpul călare. Mai mult, în 1486, în lupta de la Şcheia, pe Şiret, calul lui Ştefan a fost rănit şi a căzut cu domnitorul, accentuându-i boala de la picior. Timpul trecea, iar rana nu dădea semne de a se închide. Ştefan n-are încotro şi apelează la medicii curţilor apusene. Se pare că primii medici sosiţi la Curtea suceveană au fost „Hermann bacalaurio in medicina” şi astrologul Baptista de Vesentio. Sigur că prezent este însă la 1468, Ion Bărbierul (Maestro Zoano barbe-ro), un genovez care făcea cam de toate: tuns şi ras, „lăsare de sânge”, scoaterea măselelor, îngrijirea rănilor de război, fiind „un om cu multă experienţă”. Apoi, în 1473, apare la Suceava şi chirurgul evreu-spaniol, Isaac Beg. Va mai trece un chirurg veneţian, care nu se ştie ce a făcut. Mihail Sadoveanu scrie că pentru vindecarea rănii însuşi Mengli Ghirai îl trimisese pe vraciul cazac Solom „ascuţit la minte şi cu barba roşie”. Un timp s-a aflat la Curtea Sucevei şi un mare meşter în repararea nasurilor tăiate, numit Don Antonio Branca.
