În 1826, pictorul francez Eugene Delacroix (1798 -1863) creează tabloul celebru „Grecia pe ruinele de la Missolonghi”, în care este reprezentată o tânără cu părul negru, cu bluza desfăcută la piept, rămasă singură printre ruine şi morţi, aşteptând gloanţele ucigaşe. Delacroix se inspirase dintr-un eveniment militar care avusese loc cu 1 an înainte. Dar, despre ce-a fost vorba?
În 1822, Adunarea Naţională a delegaţilor din toată Grecia proclamă oficial independenţa patriei faţă de Imperiul Otoman şi începutul luptei de gherilă împotriva armatelor otomane. Turcii, totuşi, acţionează cu brutalitate şi măcelăresc rezistenţa grecilor. Asta în ciuda ajutorului occidental masiv acordat Greciei. La 10 iulie 1824, o flotă de 63 nave de război şi 100 de transport ridică ancora din portul egiptean Alexandria, având la bord 16.000 de soldaţi, conduşi de Ibrahim (fiul lui Muhammad-Ali, viceregele Egiptului – ce făcea parte atunci din Imperiul Otoman). În februarie 1825, armatele invadatoare debarcă în Peloponez, zdrobind rezistenţa elenă în două luni şi începând, la 25 aprilie 1825, asediul portului Missolonghi.
În Italia, Franţa, Germania, Anglia, Suedia şi SUA se constituie „Comitetele pentru independenţa Greciei”, care trimit arme, bani şi voluntari. Guvernul elen a fost destul de înţelept pentru a cumpăra tunuri şi a angaja mercenari francezi, care se dovedesc un ajutor nepreţuit. Tocmai aceşti oameni au fost protagoniştii unui incident absolut straniu, care n-a avut parte de multă publicitate.
În cursul anului 1824, la Missolonghi sosiseră mulţi voluntari englezi, unii aleşi chiar de lordul Byron. George Gordon, al şaselea baron de Byron, poet romantic celebru, venise la Missolonghi cu o navă echipată pe cheltuiala sa, aducând 1.000 de puşti, două tunuri şi 40 de tineri nobili, dornici să moară pentru un ideal. Dar cel dintâi avea să-şi găsească sfârşitul chiar Byron, răpus de malarie înainte de începerea propriu-zisă a luptelor. Prin contrast cu entuziaştii tineri englezi, cei 500 de mercenari francezi erau oameni de 35-50 de ani, toţi veterani ai Armatei lui Napoleon, care luptaseră din Egipt până în Rusia.
La începutul lunii august 1825, un atac al lui Ibrahim a dus la ocuparea unor vechi bastioane din partea de nord a portului. Deşi la o oarecare distanţă de fortificaţiile principale, cele trei forturi, situate pe un deal de 200 de metri înălţime, permiteau artileriei otomane să lovească navele din radă, stânjenind aprovizionarea cetăţii, care se făcea numai noaptea, pe mare. Ceea ce însemna că, indiferent de cost, bastioanele trebuiau recucerite şi menţinute. Pentru această misiune sinucigaşă a fost ales căpitanul Alain Baptiste Moreau, cu o baterie de 6 tunuri şi o companie franceză, cărora li s-au alăturat două companii amestecate, marinari, orăşeni, studenţi şi contrabandişti greci, conduşi de o tânără de 25 de ani, cunoscută doar sub porecla de „Eleutheria”. Această femeie s-a remarcat prin curajul şi priceperea de care dădea dovadă în lupte.
Câteva sute de oameni au ieşit din cetate sub protecţia unei nopţi furtunoase, cu vijelie şi fără lună. Ajungând neobservaţi la bastioane, le-au escaladat, trezindu-se cu stupoare înaintea unui întreg regiment egiptean, ce număra 1.000 de soldaţi şi era condus de Habib Paşa. În confuzia creată, francezii au aruncat în aer pulberăria egiptenilor. Uluiţi şi înfricoşaţi de uriaşa explozie, soldaţii lui Habib au crezut că sunt bombardaţi cu artileria grea şi au fugit, lăsând poziţia în mâinile asaltatorilor. Dar pierderile acestora erau mari: 20 de francezi şi peste 100 de greci zăceau morţi sau grav răniţi printre ruine.
Căpitanul Moreau şi Eleutheria au organizat trei baterii din tunurile aduse şi din cele lăsate de egipteni. Apoi, au creat o redută continuă care înconjura dealul, unind cele două bastioane rămase în picioare cu sfărâmăturile celui de-al treilea. Şi, vreme de două luni, această fortificaţie improvizată, luptătorii, cu cele 24 de tunuri au respins 16 atacuri egiptene, transformând terenul plat dinaintea lor într-un adevărat „câmp al morţii”.
Totuşi, brusc, la 24 octombrie 1825, peste forturi s-a lăsat tăcerea. O patrulă din oraş s-a încumetat să se strecoare noaptea până acolo. Au găsit vreo 200 de morminte ale voluntarilor şi 40 franceze. Dar 60 de mercenari, căpitanul Moreau şi Eleutheria nu erau printre cei căzuţi. Egiptenii nu intraseră în forturi – tunurile aţinteau încă liniile duşmane, cu ghiulele pregătite. În corturile franceze rămăseseră lucrurile personale şi raţiile de hrană ale dispăruţilor. Numai puştile lipseau. Grecii s-au retras, aruncând în aer bateriile şi rămăşiţele redutelor, îngropând astfel şi mormintele sub dărâmături, ca nimic să nu cadă în mâinile inamicului.
Câţiva soldaţi egipteni capturaţi în următoarele săptămâni au confirmat că trupele lui Ibrahim Paşa renunţaseră să mai ocupe forturile care-i costaseră peste o mie de morţi. Şi atunci, unde erau francezii? Dezertarea la duşman ieşind din discuţie; s-a presupus că au fost capturaţi şi măcelăriţi în tabăra egipteană. Dar, la terminarea asediului (23 aprilie 1826) şi mai apoi, la semnarea Tratatului de pace cu Rusia la Adrianopol (1829), recunoscând independenţa Greciei, generalii lui Ibrahim au negat vehement că ar fi avut loc vreo astfel de crimă. Însă era puţin probabil ca trupele Imperiului Otoman să nu se laude, în 4 ani de război, cu capturarea căpitanului Moreau şi, mai ales, a Eleutheriei, căpetenie cunoscută, pentru care se promisese o recompensă considerabilă.
Deci, unde au dispărut cei 60 de mercenari? Într-o altă dimensiune?