Enigmele bolilor faraonilor din Egipt

6
5.531 vizualizari

faraon8În scrierea hieroglifică egipteană omul în vârstă este figurat ca un om încovoiat, sprijinit în baston. Ptah-Hotep care a ajuns la o vârstă înaintată se lamentează astfel: „Suveran, Stăpânul meu, marea vârstă a venit, bătrâneţea a coborât asupra mea, încetineala a sosit, slăbiciunea copilăriei a reapărut şi ea face ca cel care a redevenit copil să doarmă fără încetare. Braţele sunt slabe, picioarele au renunţat să mai urmeze inima care a obosit. Gura este mută, ea nu mai poată vorbi, ochii sunt slabi, urechile sunt surde, nasul este astupat, el nu mai poate respira. Gustul a dispărut cu desăvârşire. Spiritul a devenit uitător şi el nu-şi poate aminti de ziua de ieri”. Aceasta nu-i împiedica pe egipteni să-şi ureze unul altuia să trăiască o sută de ani.

Ştim despre Ramses al II-lea că a atins vârsta de nouăzeci şi şase de ani, după o domnie de şaizeci şi cinci de ani. Haremul său număra două sute de soţii, de la care a avut nouăzeci şi şase de băieţi şi şaizeci de fete. Ne întrebăm însă, ceilalţi supuşi ai acestui faraon cu o sănătate excepţională, oameni de rând, nu mureau la o vârstă mijlocie? Este foarte greu să apreciem mortalitatea în Egiptul antic, deoarece copiii mici, identificaţi în număr redus în cimitire, trebuiau înmormântaţi altfel decât adulţii. Radiografiile mumiilor arată adesea persistenţa cartilajului de conjugare, semn că scheletul aparţine unui adolescent.

Vechii egipteni trăiau 36 de ani

În muzeul din Turin, cele şapte sute nouă cranii de adulţi, provenind din mormintele dinastice din Gebelen şi Assiout, i-au permis lui Chiarelli să stabilească vârsta medie de viaţă la treizeci şi şase ani. Probabil că vârsta medie reală era şi mai mică, dacă se ţine seama de mortalitatea infantilă ridicată. Complicaţiile obstetricale coborau de asemenea vârsta medie de viaţă a femeilor. Se poate încerca, de exemplu, să se compare acest număr mediu, cu speranţa de viaţă în zilele noastre a unui nou-născut suedez şi anume de 76 de ani pentru un băiat şi de 78 de ani pentru o fată, cu aceea a unui nou-născut în India – de aproximativ 34 de ani. În Egipt, în ultimele decenii, vârsta medie a fost de 52 de ani la bărbaţi şi de 54 de ani la femei. Ne putem face astfel o imagine asupra lungului drum parcurs în 3.000 de ani, când în afara unei alimentaţii mai bune şi mai raţionale, s-au făcut eforturi pentru prelungirea vieţii cu ajutorul igienei şi al medicinei!

Aveau dinţi foarte proşti

Dentiţia vechilor egipteni era într-o stare foarte proastă: cariile şi tocirea feţelor masticatoiii ale măselelor afectau deopotrivă atât pe faraon cât şi pe cel mai umil dintre supuşii săi. Suprafaţa eşantioanelor de pâine găsită în morminte era presărată cu boabe de grâu întregi, astfel încât s-a crezut la început că mestecarea lor era singura responsabilă de tocirea dinţilor. Dar examinarea mai atentă a unei pâini rupte a pus imediat în evidenţă, pe suprafaţa tăieturii, numeroase puncte strălucitoare care reflectau lumina. Cercetarea mineralogică a arătat că era vorba de bobiţe rotunjite de nisip şi de mici fragmente ascuţite de feldspat, mică şi gresie.

În ceea ce priveşte cariile, frecvenţa acestora era mai rară şi prezenta o altă cauză în producerea lor. Un cercetător a găsit destul de puţine carii la oamenii care au trăit în perioadele predinastice şi mai puţine chiar la oamenii de rând. Cu trecerea timpului ele au devenit foarte frecvente, astfel încât în perioada de decadenţă acestea erau răspândite în toate păturile populaţiei. Se pare că erau mai ales legate de obiceiurile alimentare; astfel o hrană mai bogată, mai abundentă, mai variată precum şi consumul de alimente coapte a sfârşit prin a se răspândi şi în clasele mai sărace. Tocirea şi caria au avut drept consecinţe: deschiderea camerei pulpare, infecţia şi formarea de abcese şi chisturi în jurul rădăcinii.
Unele mumii prezintă cavităţi în maxilare, constituite după procese de osteită sau osteomielită. Când infecţia se generalizează, survine septicemia; aşa pare să fi murit Amenophis al IH-lea a cărui dentiţie se afla într-o stare deplorabilă.

Lapte de vacă şi smochine împotriva cariilor

În papirusul lui Anastasi al IV-lea era descris comportamentul unui om care suferea de nevralgie dentară; acesta nu era desigur un caz unic şi descrierea simptomatologiei denotă existenţa unui corp medical competent. Aceasta rezultă şi din relatarea lui Herodot: „Ţara este plină de medici, unii pentru ochi, alţii pentru dinţi, alţii pentru abdomen, alţii pentru boli ascunse”. Ne-au parvenit chiar numele unora dintre ei, cum ar fi Ni-anuk-Sekhmet, medic şi şeful dentiştilor palatului regal, sau ca Hesi-Re din dinastia a III-a. Totuşi mijloacele terapeutice de care dispuneau erau destul de sărace. Papirusul Ebers, vastă enciclopedie medicală, culegere de reţete cu eficacitate puţin verificată, descria numeroase metode pentru a alina durerile de dinţi; iată un exemplu: „Se amestecă lapte de vacă, smochine proaspete şi roşcove pisate. Se lasă împreună în timpul nopţii, apoi se amestecă timp de nouă zile” (cu acestea se spera vindecarea cariei sau a unui abces al maxilarului!)

Faraoni cu dinţi artificiali din fildeş

La câteva mumii s-a găsit chiar câte un dinte artificial, tăiat din fildeş şi montat pe un pivot de lemn. E greu de imaginat că această lucrare să fi fost funcţională şi se poate presupune că ţinea mai mult de grija pe care o aveau vechii egipteni pentru integritatea corpului sortit unei vieţi viitoare. Mumiile regale, a căror dentiţie este cea mai deteriorată, nu prezintă nicio urmă de intervenţie stomatologică. Să fi fost lăsaţi să sufere faraonii? Sau, mai curând dentiştii din acele timpuri erau neputincioşi în faţa puternicilor lor stăpâni?

faraon7Şi faraonii făceau infarcte…

Ateroscleroza, infarctul miocardic, accidentele vasculare, arterita – considerate boli ale civilizaţiei – îi afectau şi pe egipteni, deşi ei trăiau în condiţii incomparabil mai puţin stresante decât noi. Semnele de angină pectorală şi infarct – durerea iradiată în mâini – reies din următorul text de… semiologie: „Dacă tu examinezi un bolnav care suferă de stomac, în timp ce el are dureri în braţe, în piept, de o parte a stomacului său şi dacă spune despre el: are boala uadj, tu să spui despre el: ceva i-a intrat pe gură, este moartea care îl ameninţă!”

Corectitudinea observaţiei poate fi controlată pe mumii, dar modificările ţesuturilor datorate îmbălsămării fac interpretarea mai dificilă. De exemplu, inima lui Ramses al II- lea, deşi nu părea afectată, era redusă la dimensiunea unei chifle de 8/4 cm, fiind dură, astfel încât a trebuit să fie tăiată cu ferăstrăul. În aceste condiţii a fost greu să se pună un diagnostic retrospectiv exact. Totuşi, se poate afirma că Teye, a cărui mumie a fost descoperită la Deir-el-Bahari, a suferit de coronarită, căci la disecţie s-a constatat îngroşarea arterelor coronare şi zona de fibroză în peretele inimii, dovezi ale unui infarct cicatrizat.

Vechii egiptenii tuşeau foarte mult

Egiptenii tuşeau fără îndoială foarte mult: într-adevăr, papirusul Ebers conţinea nu mai puţin de 21 de poţiuni şi o inhalaţie pentru combaterea acestui simptom. Nu trebuie să ne inducă în eroare climatul cald şi sec al Egiptului, căci nopţile erau totuşi reci, constituind o permanentă sursă de răceală şi bronşite.

Semnele tuberculozei osteoarticulare, vizibile pe schelete, ne fac să ne gândim că şi tuberculoza pulmonară trebuie să fi fost frecventă, deşi nu s-au găsit dovezi directe în acest sens. Perioadele de foamete contribuiau probabil la creşterea morbidităţii.

Însă cele mai frecvente leziuni descoperite erau cauzate de antracoza şi silicoză prezente mai ales la cei ce lucrau în cariere, pregătind terenul tuberculozei. Procentul de siliciu conţinut în plămânii lui Pum al II-lea este de 0,22, în timp ce procentul „normal” este sub 0,05%. Cristalele de siliciu, provenind fără îndoială din inhalarea nisipului din deşert în timpul furtunilor, pot fi încriminate de fibrozarea ţesutului pulmonar. De asemenea, s-au constatat leziuni pulmonare de antracoză, dovadă a modului de locuit al unui mare număr de egipteni: în camere mici, prost aerisite, unde opaiţele şi focul din vetre degajau mult fum.

faraon9Alte boli ale faraonilor egipteni

Foarte rare par să fi fost cazurile de colici hepatice, căci descrierea lor nu se găseşte în papirusul Ebers şi nici în cele peste treizeci de mii de corpuri autopsiate. Smith şi Dawson nu au găsit calculi ai veziculei biliare decât într-un singur caz, la o preoteasă a lui Amon. Calculii renali par să fi fost ceva mai frecvenţi, dar se pune întrebarea pentru ce îmbălsămătorii au pus unul dintre aceşti calculi în nara proprietarului? O femeie sărmană, care a trăit în timpul dinastiei a XXX-a, a trebuit să fi suferit mult în timpul vieţii de dureri lombare provocate de o cistită, căci cei doi rinichi ai săi erau ciuruiţi de cavităţi din cauza abceselor.

Lepra şi ciuma erau cunoscute şi în antichitate: prima mutilase mâinile şi picioarele unei femei copte, a doua determinase leziuni ale plămânilor şi ficatului la un egiptean din perioada greacă.

Bilharzioza, numită în papirusul Ebers maladia „âaâ”, este o maladie parazitară care provoacă leziuni ale căilor urinare, dar se mai cunoaşte şi o varietate a intestinului şi pancreasului. Ruffer a pus în evidenţă ouăle calcifiate ale acestui parazit în căile urinare ale unei mumii din cea de a XX-a dinastie.

Marii faraoni aveau limbrici sau erau şchiopi

Ouă de Ascaris (limbrici) au fost descoperite în intestinul lui Pum al Il-lea. Nici faraonii nu erau ocoliţi de boli. Astfel, Ramses al V-lea a suferit de variolă şi apoi de o imensă hernie inguinală care coborâse în bursă şi îi dublase volumul scrotului. Regele Siptah, care i-a urmat lui Sethi al II-lea, era şchiop şi prezenta o deformare a piciorului căpătată în copilărie: toată gamba dreaptă îi era atrofiată şi se termina cu un „pied-bot”, sechelă evidentă a unei poliomielite.
Printre mumiile de maimuţe care au fost descoperite la Hermapolis, s-a găsit şi o mică fiinţă umană, evident născută moartă, lipsită de calota craniană şi de creier.

Piticii nu erau nici ei rari în Egipt: s-au găsit schelete din perioada predinastică. Se pare că erau foarte bine văzuţi şi sarcofagele sau mormintele luxoase ale piticilor Seneb şi Puoinhetef stau mărturie despre condiţia lor socială ridicată. Poate că aceştia jucau rolul de bufoni la Curte, căci în titlurile purtate la palat există şi acela de „director al piticilor” şi un „maestru al piticilor”, denumiri înscrise pe veşmintele pe care le purtau.

Şi vechii egiptenii aveau hernii de disc

Examenul scheletelor şi radiografiile mumiilor au pus în evidenţă un fapt surprinzător: artroza vertebrală era tot atât de frecventă în vremea aceea ca şi în zilele noastre. Din optzeci şi opt de adulţi, Gray a găsit „ciocuri de papagal” la mai mult de un sfert. Dacă ţinem seama de durata de viaţă destul de scăzută, acest procent ne apare impresionant. Herniile de disc, pe care acum le punem pe seama deplasării cu automobilul şi a sedentarismului, erau frecvente la vechii egipteni.

Scolioza copilăriei, reumatismele inflamatorii ale coloanei la adultul tânăr, au lăsat urme uşor de recunoscut. Un bărbat în vârstă, cu păr lung şi barbă albă, membru probabil al comunităţii locale a creştinilor stabiliţi în apropiere de templul Pilae, este unul din cele mai vechi cazuri de gută: articulaţiile, degetele mari. şi genunchii sunt sediul unor enorme concreţiuni albe de urat de calciu.

Multe dintre mumiile examinate au urme de fracturi: unele dintre ele, mai ales acelea din epoca târzie, fiind cauzate de manipularea neglijentă de către îmbălsămători sau chiar datorită încercării de a face să încapă un trup prea lung sau prea voluminos într-un sarcofag prost croit. Altele sunt consecinţa unor accidente.

Cercetătorii au fost surprinşi de numărul considerabil de căluşuri osoase pe care le-au întâlnit în mormintele tuturor dinastiilor. Se cunosc, de asemenea, fracturi de col ale femurului, dintre care unele au fost perfect consolidate iar altele, din contră, fără nici o urmă de consolidare şi care au antrenat în mod sigur moartea. Fracturi ca acelea ale colului humeral, dificil de tratat, au fost regăsite perfect sudate şi vindecate. Din contră, reducerea fracturilor claviculei,  operaţie totuşi relativ uşoară,  este  adesea mediocru realizată.

Bătaia cu bastonul, mai ales în şcoli, explică marele număr de fracturi ale antebraţului stâng: individul ameninţat ridica braţul pentru a-şi apăra faţa, într-un gest reflex. Sunt fracturi care au condus la concluzii neaşteptate. De pildă, cazul unui băieţaş de zece ani din Theba, având craniul sfărâmat, ochiul stâng smuls din orbită şi genunchiul luxat. Se poate deduce după reconstituirea crimei că acest copil, apucat de picioare, a fost proiectat contra unui zid masiv de piatră. Motivul poate că trebuie căutat în dorinţa de a scăpa de un ipotetic pretendent la tron…