Cum şi-a bătut joc Ştefan cel Mare de regulile nescrise ale diplomaţiei internaţionale

36
13.869 vizualizari

Este deplorabil modul în care la Borzeşti, prin anul 1467, Ştefan cel Mare i-a tratat pe solii hanului tătar. Chiar dacă nouă, copiilor, prin cărţile de citire ni s-a servit întâmplarea respectivă ca fiind de un mare curaj! Este drept că acei soli veniseră cu mare semeţie şi cu obraznice ameninţări spre a cere eliberarea fiului hanului, prins de Vodă Ştefan la o încercare de prădăciune a ţării. Dar, ei erau totuşi soli şi se bucurau de statut diplomatic. Or, ca răspuns, Ştefan cel Mare – pentru a arăta cât de puţin ţine el seamă de ameninţările hanului tătar -, a pus să-l „taie” pe fiul acestuia în faţa trimişilor care-i cereau eliberarea; iar în cele din urmă îi trase de vii în ţeapă şi pe soli, având grijă să-l lase doar pe unul dintre ei în viaţă pentru a merge îndărăt să povestească hanului şi tătarilor cele văzute. Dar, la plecare, puse de-i tăie celui „cruţat” nasul şi urechile – aşa, ca să nu uite că a fost la curtea Bogdaniei Negre -, cum numeau pe atunci turcii şi tătarii ţara Moldovei.

O cruzime, am zice, inutilă şi contrară uzanţelor -, motivată de cronicarul povestitor prin „plata” faţă de tătari a unei mai vechi datorii din copilărie. Deoarece, Ştefan cel Mare era, totuşi, religios şi se poate dovedi în mod clar acest lucru prin faptul că a ridicat 44 de biserici şi mănăstiri.