Leonardo da Vinci, titanul perioadei Renaşterii, a păstrat o tăcere prudentă în privinţa convingerilor sale religioase intime, explicabilă ţinând seama de epoca în care a trăit, în care nu erau rare cazurile când un învăţat, considerat eretic, nimerea pe rug. Punându-şi întrebarea fundamentală: „există Dumnezeu?”, el ajunge la concluzia că în natură există o ordine prestabilită şi un curs unidirecţional al desfăşurării fenomenelor, fiind de părere că această ordine nu poate fi decât expresia unei raţiuni cosmice a cărei existenţă suntem siliţi s-o presupunem, dar care ne rămâne necunoscută, neştiind nimic despre natura ei, despre modul de acţiune, despre mobilurile care au determinat-o să înceapă şi să continue o lucrare, despre scopurile urmărite sau pe care le urmăreşte.
Leonardo considera drept cauză a tuturor mişcărilor din Univers un „prim motor”, cel care imprimă impulsul iniţial, şi că mişcarea este elementul de bază al mecanismului cosmic. „Cât despre definiţia sufletului – spune el ironic – îl las la închipuirea fraţilor călugări, care sunt părinţii popoarelor; ei ştiu prin inspiraţie toate secretele; las, dar, de o parte scripturile sfinte, fiindcă ele sunt supremul adevăr.”
DECLINARE DE RESPONSABILITATE: Conținutul prezentat în unele din articolele noastre este destinat exclusiv divertismentului sau informării. Ele explorează teorii speculative din domeniul ufologiei și cercetării paranormale. Deși ne putem baza pe fapte istorice, ipoteze publicate, zvonuri sau chiar ficțiune, cititorii nu ar trebui să interpreteze nicio parte a conținutului ca informație factuală sau definitivă, unele idei rămânând nedemonstrate de știința tradițională. Vă rugăm să le citiţi cu responsabilitate. Site-ul nu își asumă nicio responsabilitate pentru eventualele pierderi sau prejudicii rezultate din utilizarea informațiilor sau din deciziile luate de cititori în baza articolelor publicate.
Leonardo da Vinci, titanul perioadei Renaşterii, a păstrat o tăcere prudentă în privinţa convingerilor sale religioase intime, explicabilă ţinând seama de epoca în care a trăit, în care nu erau rare cazurile când un învăţat, considerat eretic, nimerea pe rug. Punându-şi întrebarea fundamentală: „există Dumnezeu?”, el ajunge la concluzia că în natură există o ordine prestabilită şi un curs unidirecţional al desfăşurării fenomenelor, fiind de părere că această ordine nu poate fi decât expresia unei raţiuni cosmice a cărei existenţă suntem siliţi s-o presupunem, dar care ne rămâne necunoscută, neştiind nimic despre natura ei, despre modul de acţiune, despre mobilurile care au determinat-o să înceapă şi să continue o lucrare, despre scopurile urmărite sau pe care le urmăreşte.
