Leonardo da Vinci, titanul perioadei Renaşterii, a păstrat o tăcere prudentă în privinţa convingerilor sale religioase intime, explicabilă ţinând seama de epoca în care a trăit, în care nu erau rare cazurile când un învăţat, considerat eretic, nimerea pe rug. Punându-şi întrebarea fundamentală: „există Dumnezeu?”, el ajunge la concluzia că în natură există o ordine prestabilită şi un curs unidirecţional al desfăşurării fenomenelor, fiind de părere că această ordine nu poate fi decât expresia unei raţiuni cosmice a cărei existenţă suntem siliţi s-o presupunem, dar care ne rămâne necunoscută, neştiind nimic despre natura ei, despre modul de acţiune, despre mobilurile care au determinat-o să înceapă şi să continue o lucrare, despre scopurile urmărite sau pe care le urmăreşte.
Leonardo considera drept cauză a tuturor mişcărilor din Univers un „prim motor”, cel care imprimă impulsul iniţial, şi că mişcarea este elementul de bază al mecanismului cosmic. „Cât despre definiţia sufletului – spune el ironic – îl las la închipuirea fraţilor călugări, care sunt părinţii popoarelor; ei ştiu prin inspiraţie toate secretele; las, dar, de o parte scripturile sfinte, fiindcă ele sunt supremul adevăr.”
Leonardo da Vinci, titanul perioadei Renaşterii, a păstrat o tăcere prudentă în privinţa convingerilor sale religioase intime, explicabilă ţinând seama de epoca în care a trăit, în care nu erau rare cazurile când un învăţat, considerat eretic, nimerea pe rug. Punându-şi întrebarea fundamentală: „există Dumnezeu?”, el ajunge la concluzia că în natură există o ordine prestabilită şi un curs unidirecţional al desfăşurării fenomenelor, fiind de părere că această ordine nu poate fi decât expresia unei raţiuni cosmice a cărei existenţă suntem siliţi s-o presupunem, dar care ne rămâne necunoscută, neştiind nimic despre natura ei, despre modul de acţiune, despre mobilurile care au determinat-o să înceapă şi să continue o lucrare, despre scopurile urmărite sau pe care le urmăreşte.
