Bacteriile D. radiodurans sunt de 1.500 de ori mai rezistente la radiaţii decât oamenii. Care este secretul lor?
Bacteria extremofilă Deinococcus radiodurans (D. radiodurans) a fost descoperită pentru prima dată în 1956 la Universitatea de Stat din Oregon, când a stricat un experiment cu raze gamma pentru a sterliza o conservă de carne. Carnea „sterilizată” a devenit stricată, din cauza lui D. radiodurans și a durabilității sale în fața radiațiilor: microbul poate rezista undeva până la o radiaţie de 5.000 Gy, de aproximativ 1.500 de ori doza care ar ucide o ființă umană.
D. radiodurans este neobișnuit chiar și în lumea extremofililor, prin faptul că a evoluat să reziste nu doar într-un mediu unic dificil, ci în mai multe medii diferite. Oamenii de știință au numit D. radiodurans „un microb generalist robust”, capabil să reziste la expuneri prelungite la un mediu toxic. Astfel, s-au găsit colonii de bacterii care ocupau rezervoarele de apă de răcire ale reactoarelor nucleare sau care prosperau probabil în văile uscate ale Antarcticii. Totodată, aceste bacterii au rezistat fără probleme expunându-se la radiațiile solare și la vidul spaţial de la bordul unui satelit al Agenției Spațiale Europene și au supraviețuit în condiţii simulate ca cele de pe Marte, realizate la Centrul Aerospațial German din Koln.
Modul în care D. radiodurans reușește să facă toate acestea este încă un subiect controversat în rândul micii comunități internaționale de cercetători, existând circa 10 laboratoare în întreaga lume dedicate complet studierii bacteriei. Dar, care este mecanismul crucial prin care D. radiodurans se protejează de razele cosmice și de alte forme de radiații ionizante? Timp de zeci de ani, presupunerea predominantă în rândul radiobiologilor a fost că strategia cheie a microbului pentru a rezista în faţa radiațiilor implică mecanisme celulare active pentru protejarea directă a ADN-ului său, inclusiv un set de proteine noi de reparație a ADN-ului și ARN-ului, produse ca răspuns la expunerea la radiații. Însă, un grup de cercetători de la Uniformed Services University (Bethesda, Maryland /SUA), a ajuns, în zilele noastre, la concluzia că D. radiodurans are o abordare mai indirectă: se concentrează în principal pe izolarea tuturor acestor proteine de reparație, care au ca rol curăţarea şi reparaţia genomului.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Bacteria extremofilă Deinococcus radiodurans (D. radiodurans) a fost descoperită pentru prima dată în 1956 la Universitatea de Stat din Oregon, când a stricat un experiment cu raze gamma pentru a sterliza o conservă de carne. Carnea „sterilizată” a devenit stricată, din cauza lui D. radiodurans și a durabilității sale în fața radiațiilor: microbul poate rezista undeva până la o radiaţie de 5.000 Gy, de aproximativ 1.500 de ori doza care ar ucide o ființă umană.
