Cea mai misterioasă crimă politică din istoria României: asasinatul prim-ministrului Barbu Catargiu. L-a omorât prefectul poliţiei!?

2.165 vizualizari

În 1862, la poalele dealului Mitropoliei din Bucureşti, a avut loc primul asasinat politic din istoria modernă a României: uciderea primului ministru Barbu Catargiu. Dar cine a fost Catargiu?

Născut în 1807, dintr-o veche familie boierească, Barbu Catargiu şi-a făcut studiile în străinătate şi, întorcându-se în ţară, îşi începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, prin autoritatea dobândită în rândul forţelor reacţionare, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor.

În timpul căimăcămiei, în 1857 devine ministru de finanţe, iar în 1859 luptă pentru alegerea fostului domn Gheorghe Bibescu, la tronul Ţării Româneşti. La 22 ianuarie 1862, după recunoaşterea de către marile puteri a Unirii depline si definitive, Alexandru Ioan Cuza, respectând normele parlamentare, a fost nevoit să însărcineze cu formarea primului guvern unitar al României pe Barbu Catargiu. Acesta mai deţinuse pentru scurt timp funcţia de şef al guvernului din Muntenia (aprilie-mai 1861) şi devenise şeful partidei conservatoare, regizorul politic al noii Adunări legislative, constituită prin contopirea fostelor adunări separate de la Iaşi şi Bucureşti.

Marea problemă: împroprietărirea ţăranilor

Consecvent principiilor sale, Barbu Catargiu a abordat în spirit reacţionar, conservator marea problemă a vremii: împroprietărirea ţăranilor. El a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară, prin care ţăranii erau deposedaţi de pământurile ce le munciseră de veacuri; faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală şi progresistă, care dorea şi lupta pentru rezolvarea burghezo-democratică a problemei agrare. Deoarece majoritatea Adunării era alcătuită din mari proprietari, care susţineau proiectul prezentat de Catargiu, mulţi dintre liberalii cu vederi înaintate au demisionat.

Dându-şi seama că legea va fi totuşi votată de Parlament, opoziţia progresistă începe o violentă campanie în presă şi organizează adunări publice, cu scopul de a submina puterea politică a moşierimii şi de a zădărnici înfăptuirea reformei agrare în spiritul preconizat de guvernul lui Barbu Catargiu. Guvernul şi Parlamentul au trecut însă la contramăsuri: s-au pus în circulaţie zvonuri calomnioase şi alarmante, care compromiteau opoziţia; s-a extins legea de presă restrictivă din Moldova şi asupra Munteniei; s-au luat măsuri pentru zădărnicirea adunărilor publice.

Pentru ziua de 21 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Câmpia Libertăţii” de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. Demonstraţia a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor; în aceeaşi zi, majoritatea reacţionară a Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De aceea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că „voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei; voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”. Aceste cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

Momentul asasinării lui Barbu Catargiu

La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei, când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse in viile de pe dealul Mitropoliei.

Emoţia şi tulburarea în rândul forţelor reacţionare au fost mari. Sub impresia lor s-au luat imediat măsuri excepţionale şi provocatoare: Adunarea a dat guvernului puteri discreţionare şi la 21 iunie a votat legea rurală reacţionară a lui Barbu Catargiu. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a revocat însă hotârârea luată şi nu a sancţionat legea. Conservatorii nu au îndrăznit să forţeze mâna domnului şi au fost nevoiţi să plece din guvern. La 23 iunie 1862, dr. Nicolae Creţulescu era însărcinat cu formarea unui nou guvern.

Suspecţii asasinatului

Cine a fost autorul asasinatului ? Cum a reuşit el să dispară nevăzut de la locul crimei? În această privinţă nu se pot face decât presupuneri, şi iată de ce: cercetările, începute în 1862 de organele în drept, pentru descoperirea autorului sau autorilor acestui asasinat au fost întrerupte la scurtă vreme din ordin. Între 1872 şi 1876, când la cârma ţării se afla guvernul conservator condus de Lascăr Catargi, cercetările au fost reluate, dar nu cu destulă vigoare. Astfel că, atunci când dosarul anchetei – ce fusese ţinut mult timp in secret la Arhivele statului – a fost dat la iveală, s-a constatat că el cuprindea foarte puţine piese şi acestea neconcludente. De aceea, misterul a continuat să planeze asupra acestei afaceri, chiar şi după studierea documentelor respective.

Din dosar reiese totuşi că au fost bănuite de asasinarea primului ministru mai multe persoane; Bogati (Bogathy), un anume Dimitrie (după alţii, Iosif) Dunca, împreună cu prietenul său, poetul Grozescu, precum şi însuşi prefectul poliţiei, N. Bibescu. Cine erau aceştia şi de ce bănuiala a căzut asupra lor?

Primul suspect – Gheorghe Bogati

Ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, avea un trecut dubios, fiind temut ca un om căruia nu-i era frică de nimeni. Documentele vremii îl prezintă ca fiind un spion dublu, îndeplinind importante misiuni secrete atât pentru conducătorii partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei Imperiilor Habsburgic şi Otoman, cât şi pentru guvernele celor două imperii absolutiste. În 1862 se găsea în Bucureşti într-un mediu mizer si imoral, care îl putea determina şi la crimă. Multă lume îl considera ucigaşul primului ministru. Spre sfâşitul vieţii, obişnuia el însuşi să se dea drept ucigaşul lui Barbu Catargiu, căutând să stoarcă avantaje din aceasta. În 1862 a fost investigat destul de superficial. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea lui materială s-a îmbunătăţit – devenise un om bogat -, precum şi faptul că a părăsit mai târziu ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă.

Când în 1872 s-a reluat ancheta, se afla la Alba Iulia. Autorităţile austro-ungare, solicitate de cele româneşti, l-au arestat, supunându-l unui interogatoriu şi cercetându-i hârtiile. La acest interogatoriu, Bogati a căutat să se disculpe, numind pe un anume Dunca ca agent al opoziţiei liberale şi făptuitor al crimei. Lipsind probele concludente, nu a fost întemniţat, dar spre sfârşitul vieţii se afla la Orşova într-un fel de exil pe viaţă.

Alţi doi suspecţi: Dunca şi Grozescu

Intre hârtiile confiscate lui Bogati era şi un raport al acestuia către prefectul de poliţie din Bucureşti din acel timp, Hiotu, în care, la fel ca la interogatoriu, indica tot pe Dunca şi pe tovarăşul său Grozescu ca făptaşi ai asasinării, dând şi amănuntul că cel care a descărcat arma ar fi fost ultimul.

În însemnările sale zilnice, Titu Maiorescu notează, la data de 28 martie 1880, că în călătoria pe care o făcea spre Pesta a văzut în restaurantul gării Orşova pe maiorul Bogati, care i-a povestit că uciderea lui Barbu Catargiu ar fi fost săvârşită de doi tineri exaltaţi din redacţia ziarului „Românul”, anume Dunca, care murise între timp, şi poetul Grozescu, încă în viaţă la acea dată.

În memoriile sale, scrise la 24 de ani după acest eveniment, I. G. Valentineanu, publicist al epocii, indică şi el pe cei doi – Dunca şi Grozescu – ca fiind adevăraţii asasini. Valentineanu declară chiar că Dunca i-ar fi mărturisit că-l va împuşca pe Barbu Catargiu, arătându-i şi pistolul cu cremene cu care voia să-l ucidă. Afirmaţia sa este însă îndoielnică, pentru că la întrebarea logică de ce nu l-a denunţat imediat pe Dunca, Valentineanu a răspuns că nu a voit să-l divulge, crezîndu-l nebun. În chiar ziua atentatului, Dunca a dispărut din Bucureşti, trecând frontiera în Transilvania, unde a intrat în slujba unui anume Măciucă, crescător do vite. În 1872, când s-a redeschis afacerea, nu s-a procedat la arestarea şi interogarea lui de către autorităţile austro-ungare, fie pentru că murise între timp, fie pentru că nu existau motive serioase pentru aceasta.

Al patrulea suspect – prefectul de poliţie Bibescu

O altă persoană suspectată a fost Nicolae Bibescu, care în momentele de agonie ale morţii sale (1888) se spune că a avut viziunea obsedantă a crimei. Despre amestecul lui în asasinarea lui Barbu Catargiu există o serie de mărturii ale contemporanilor, de natură să-l pună direct în culpă. Astfel de relatări dezvăluie că cei ce se găseau imediat în urma trăsurii în care se aflau Barbu Catargiu şi Nicolae Bibescu îl văzuseră pe cel din urmă ţinându-şi braţul drept peste umerii primului-ministru şi că, după ce s-a oprit trăsura, el ar fi spus celor ce l-au înconjurat că asasinul s-a suit pe scara trăsurii, a tras şi apoi a fugit la vale prin viile Mitropoliei. Or – spun mărturiile -, aceştia nu văzuseră pe nimeni, nici urcându-se pe scara trăsurii, nici fugind. Mai târziu, ar fi declarat că asasinul a tras de sus, din clopotniţă. Ceea ce l-a făcut însă şi mai suspect pe Bibescu a fost faptul că, datorită lui, cercetările începute în 1862 au fost întrerupte. Chemarea lui N. Bibescu la Parchet pentru interogatoriu a avut ca urmare destituirea procurorului general Deşliu şi înlocuirea lui cu I. Şoimescu, care nu a mai continuat cercetările.

Din aceste mărturii se poate deduce că Bibescu ştia poate lucruri care nu puteau fi date la iveală, fără însă să se poată conchide că el a fost autorul asasinatului. În acest caz, poate fi lansată şi ipoteza unei provocări puse la cale chiar de partida conservatoare, cu scopul de a compromite şi intimida opoziţia liberală, de a forţa pe domn să admită luarea unor măsuri excepţionale şi, mai ales, de a impune legile reacţionare dorite.

Oricine ar fi însă asasinul, se poate presupune cu o mare doză de probabilitate că asasinarea lui Barbu Catargiu nu a fost opera unui individ izolat, ci urmarea unui complot bine organizat. O serie de indicii pledează pentru această ipoteză. Câţiva deputaţi care ieşeau de la şedinţa Camerei observaseră cum o persoană flutura o batistă în chip neobişnuit, iar altcineva blocase intenţionat drumul cu o trăsură, pentru a sili caii perfectului să treacă prin gangul clopotniţei. Un călugăr, slujitor al bisericii, a depus mărturie că în chiar ziua atentatului un anume Nicolae Iorgu Dan din Ploieşti, plimbându-se prin curtea Mitropoliei, i-ar fi spus ; „Să dea Dumnezeu noroc la cele ce se vor întâmpla azi”.

Asasinarea lui Barbu Catargiu continuă să rămână o enigmă…