Noi, oamenii, ne tragem din maimuţele-gigant de peste 3 metri care trăiau odinioară în China!?
Prin anii 1930, profesorul Ralph von Koenigswald (1902-1982) – pe atunci geolog de teren în Indonezia şi China – cutreiera farmaciile chineze în căutare de dinţi de dragoni. În medicina tradiţională chineză, oasele, dinţii şi coarnele diferitelor animale deţin un rol terapeutic important. Dinţii de dragon puteau fi obţinuţi numai pe baza unei reţete speciale de la un medic tradiţionalist şi nu de formaţie ştiinţifică modernă. Von Koenigswald a obţinut o asemenea reţetă şi a cumpărat de la o farmacie din Hong Kong o pungă cu oase şi dinţi de dragon.
Dinţii de dragon nu sunt altceva decât dinţi de mamifere mari şi bizare care trăiau in interiorul subcontinentului chinez în era cenozoică (care a început acum aproximativ 66 de milioane de ani, după dispariția dinozaurilor). În stepele şi deşerturile din China s-au găsit adevărate cimitire de „dragoni”. Abundenţa de dinţi şi oase a făcut ca acestea să ajungă în arsenalul medicinii tradiţionale chineze. Dragonul fiind animalul cel mai important din mitologia chineză, dinţii mari şi bizari au fost atribuiţi dragonului.
În materialul cumpărat de von Koenigswald erau însă şi dinţi care nu aparţinuseră niciodată vreunui cerb sau rinocer. Erau, spre surprinderea geologului, dinţi de maimuţă. Mai târziu, von Koenigswald va scrie: o farmacie tradiţională din China adăpostea dinţii strămoşilor noştri. Norocosul descoperitor a avut apoi şi un alt noroc: să găsească asemenea dinţi şi în alte farmacii, şi să dezgroape un fragment de mandibulă „umană” în insula Java. De acuma, misterioasele măsele trebuia să-şi găsească un loc printre numele latineşti date fosilelor presupus preumane. Dinţii din Java, respectiv enigmaticul lor purtător, a primit numele de megantrop (om mare) iar cel din China de gigantopitec (maimuţă uriaşă).
Mai târziu, în China, echipe de paleontologi au descoperit vetre de gigantopiteci, găsind şi o mandibulă uriaşă de tip „uman”. Uriaşii erau maimuţe sau oameni-maimuţe de peste trei metri înălţime. Descoperitorul lor nu le-a acordat rangul de strămoşi direcţi ai omului, dar i-a considerat tipuri umane. Dacă din gigantopitec şi megantrop ar fi descris oamenii fosili, atunci evoluţia maimuţei pe calea umanizării ar fi constat, pe plan fizic, în degenerarea taliei.
Ipoteza este tulburătoare. Dacă ar fi aşa, atunci înseamnă că nu Africa a fost leagănul spiţei umane, ci Asia de sud-est, unde o rasă de falnici uriaşi se adăpostea în peşteri şi înfrunta fiarele junglei. Aceşti oameni-maimuţe aveau, faţă de fiare, avantajul organizării sociale, a civilizaţiei cu tehnologia ei (rudimentară) dar şi a corpului mare, robust şi suplu în acelaşi timp. Ce forţă chimică a intervenit în baza lor genetică şi a perturbat procesul creşterii, producând indivizi cu talie mai mică, până ce reducerea taliei a atins dimensiunile omului actual? Niciun fapt din trecutul acestei spiţe nu ne ajută să formulăm o ipoteză. Dar au fost maimuţele uriaşe cu adevărat strămoşii omului? Cei mai mulţi antropologi se îndoiesc de aceasta…
Dacă maimuţele uriaşe nu au fost strămoşii noştri, apare tulburătoarea problemă a dispariţiei lor. Ce evenimente dramatice au determinat stingerea unui neam de uriaşi care era desigur temut de fiarele junglei? Vreo boală infecţioasă sau un cataclism geologic? Fosilele tac, peşterile cu vetrele gigantopitecilor îşi păstrează cu îndărătnicie enigma. Profesorul Woo a avansat ipoteza că gigantopitecii nu au fost decât nişte australopiteci care au pierit şi au fost eliminaţi de pe scena evoluţiei de către hominieni mai reuşiţi. Gigantopitecii au pierdut şansa de a evolua deoarece au rămas ca maimuţele, la un regim vegetarian-frugivor, n-au devenit carnivore ca oamenii adevăraţi. Ipoteza este plauzibilă, dar neconfirmată.
Dar profesorul von Koenigswald susţinea că dinţii de dragon pe care i-a găsit sunt ceva mai mult decât dinţi de oameni. Molarii lor sunt mult mai umanizaţi decât cei de la australopitec. Nu au fost oameni, ci supraoameni, a spus savantul, semizei care au pierit tragic…
DECLINARE DE RESPONSABILITATE: Conținutul prezentat în unele din articolele noastre este destinat exclusiv divertismentului sau informării. Ele explorează teorii speculative din domeniul ufologiei și cercetării paranormale. Deși ne putem baza pe fapte istorice, ipoteze publicate, zvonuri sau chiar ficțiune, cititorii nu ar trebui să interpreteze nicio parte a conținutului ca informație factuală sau definitivă, unele idei rămânând nedemonstrate de știința tradițională. Vă rugăm să le citiţi cu responsabilitate. Site-ul nu își asumă nicio responsabilitate pentru eventualele pierderi sau prejudicii rezultate din utilizarea informațiilor sau din deciziile luate de cititori în baza articolelor publicate.
Prin anii 1930, profesorul Ralph von Koenigswald (1902-1982) – pe atunci geolog de teren în Indonezia şi China – cutreiera farmaciile chineze în căutare de dinţi de dragoni. În medicina tradiţională chineză, oasele, dinţii şi coarnele diferitelor animale deţin un rol terapeutic important. Dinţii de dragon puteau fi obţinuţi numai pe baza unei reţete speciale de la un medic tradiţionalist şi nu de formaţie ştiinţifică modernă. Von Koenigswald a obţinut o asemenea reţetă şi a cumpărat de la o farmacie din Hong Kong o pungă cu oase şi dinţi de dragon.
