
Adam Butler și Danny Goler au popularizat experimentul cu laser DMT, un concept care susține că proiectarea unui laser prin câmpul vizual al unei persoane aflate sub influența DMT dezvăluie coduri ascunse, modele asemănătoare unui Matrix sau simularea subiacentă a realității. Cei doi sugerează că lumina laser interacționează cu artefacte vizuale sau halucinații cu ochii închiși în timpul unei sesiuni DMT pentru a expune un „cod al realității”. Ei au detaliat aceste teorii în episoadele podcastului The Awakened și prin intermediul videoclipurilor de pe canalul YouTube al lui Danny Goler.
Afirmațiile privind modelele vizuale din Experimentul Laser DMT se concentrează în mare măsură pe ideea că creierul nu creează halucinații aleatorii, ci mai degrabă interacționează cu un strat fizic, extern de date. Cea mai importantă afirmație este aceea că lumina laser roșie se transformă dintr-un simplu model de puncte sau linii într-un flux de caractere extrem de organizat. Experimentatorii descriu frecvent aceste simboluri ca fiind asemănătoare cu caracterele japoneze Katakana – cifre numerice și glife geometrice complexe. Susținătorii se referă la aceasta ca la un „cod autoexecutabil” care pare să proceseze sau să randeze activ mediul.
Spre deosebire de halucinațiile psihedelice tipice, care se schimbă rapid sau se modifică în funcție de gândurile utilizatorului, se pretinde că tiparele observate în acest experiment sunt stabile din punct de vedere spațial și persistente. Se pare că acest cod rămâne fixat pe suprafața exactă unde este proiectat laserul. Goler susține că mai multe persoane aflate în aceeași cameră, sub influența DMT, pot privi simultan proiecția laserului și pot indica, urmări și descrie exact aceleași structuri în mișcare. ca și cum ar fi un obiect fizic. Recenzorii și participanții observă că nu pot modifica sau manipula mental simbolurile, ceea ce îi determină să susțină că acest cod este „codificat” în realitate.
Susținătorii teoriei susțin că laserul acționează ca un mediu stabilizator sau un instrument care externalizează straturi ale realității care în mod normal sunt invizibile. Modelul vizual este descris mai puțin ca o proiecție plană pe un perete și mai mult ca o interfață holografică. Ei susțin că arată structura de date subiacentă a Universului nostru, bazându-se puternic pe teoria simulării.











