Lordul-protector al Republicii Angliei, Oliver Cromwell, cel care l-a decapitat pe regele Charles I, a murit la 3 septembrie 1658 (la 59 de ani). Cauza a fost „febră terţă“, cu alte cuvinte criză de paludism.
„Cromwell era pe cale să distrugă întreaga creştinătate: familia regală ar fi fost pierdută, iar a lui în veci puternică, de n-ar fi fost un mic grăunte de nisip ce i s-a pus în uretră; Roma însăşi ar fi tremurat de teama lui; dar această pietricică, neînsemnată altundeva, aşezată în acel loc şi iată-l mort, familia lui decăzută şi regele restaurat“. Orice va fi zis Pascal, Cromwell nu a murit din cauza pietrei, ci de friguri palustre. Este adevărat că suferea de colici nefritice, dar a murit de paludism, la câteva zile după fiica lui preferată, lady Cleypole.
Deşi în pragul morţii, nu împărtăşea pesimismul doctorilor, cărora le spunea: „Vă repet că n-o să mor defel de această boală, am primit răspunsuri favorabile de la cer. Domnul a ţinut seama nu numai de rugăciunile mele, dar şi de cele ale unor persoane cucernice care întreţin o corespondenţă mai strînsă cu El“. Dar în ciuda „corespondenţei“ cereşti starea i se înrăutăţi. Pe 1 septembrie, Cromwell refuză narcoticul care i se dădea: „Nu vreau să dorm, vreau să mă duc repede“. Dar, mai târziu, adăugă: „Natura poate face mai mult decât doctorii“. Ceea ce dovedea că nu era chiar atât de zorit să se ducă…
În cursul nopţii repetă: „Dumnezeu e bun şi există“. În zorii zilei de 3 septembrie intră în comă şi în cursul după-amiezii muri. Cromwell a fost înmormântat în abaţia Wesminster, dar după ce Carol al II-lea a fost reînscăunat, în 1660, rămăşiţele i-au fost exhumate, târâte pe o leasă de nuiele şi agăţate în spânzurătoarea din Tyburn – unde aveau loc execuţiile publice la Londra –, după care au fost împrăştiate.










