O descoperire uluitoare a psihologilor: Unde-s mulţi, nu puterea, ci pericolul creşte!

45 vizualizari

Imaginaţi-vă următoarele două scenarii. Scenariul 1: mergeţi singur într-o seară târziu, într-un oraş mare, cotiţi greşit pe o alee lungă, întunecată. Daţi colţul şi vedeţi doi bărbaţi, unul care fuge către dumneavoastră, iar cel de-al doilea, un trecător fără vreo legătură cu celălalt. Deodată, primul bărbat sare pe dumneavoastră, vă dărâmă la pământ şi încearcă să vă smulgă portofelul. Scenariul 2: vă aflaţi singur într-o după-amiază însorită în mijlocul unui parc dintr-un oraş mare. Vedeţi aproximativ 40 de oameni – unii stau pe bănci, alţii fac o plimbare. Dintr-odată, un bărbat sare pe dumneavoastră, vă trânteşte la pământ şi încearcă să vă smulgă portofelul.

Acum închideţi ochii pentru o clipă şi întrebaţi-vă: în care scenariu v-aţi simţi mai înfricoşat? Marea majoritate aţi răspunde că în scenariul 1. Până la urmă, „unde-s mulţi, puterea creşte”, nu? Astfel, în Scenariul 2, aţi putea presupune în mod rezonabil că există o şansă mult mai mare – probabil de 40 de ori mai mare – să primiţi ajutor. Totuşi, majoritatea dovezilor de cercetare arată că aţi fi, probabil, mai în siguranţă în Scenariul 1; cu alte cuvinte, acolo unde sunt mai mulţi sunteţi mai degrabă în pericol, decât în siguranţă. Cum de lucrurile stau astfel?

Să luăm în considerare două incidente oribile. În dimineaţa zilei de 19 august 1995, Deletha Word, în vârstă de 33 de ani, mergea cu maşina pe un pod din Detroit, Michigan, când a lovit fără să vrea aripa maşinii conduse de Martell Welsh. Welsh şi cei doi băieţi ai săi au sărit din maşină, au dezbrăcat-o până la lenjerie pe Deletha şi au bătut-o pe rând cu un cric. La un moment dat, Welsh a ridicat-o pe Deletha în aer şi i-a întrebat pe privitori dacă nu cumva e cineva care vrea, şi el, să dea în „căţea”. Aproximativ 40 de oameni au trecut cu maşinile pe lângă ei, dar niciunul nu a intervenit şi nici nu a chemat poliţia. Într-o încercare disperată de a scăpa de atacatorii săi, Deletha a sărit de pe pod în râu, dar s-a înecat.

La 30 mai 2008, în Hartford, Connecticut, Angel Arce Torres, un bărbat în vârstă de 78 de ani care se întorcea acasă după ce cumpărase lapte de la magazin, a fost lovit de o maşină în mijlocul unei străzi aglomerate la o oră de vârf. În timp ce Torres zăcea nemişcat, numeroşii trecători abia dacă s-au uitat la el şi nu au făcut nimic, timp în care diverse maşini l-au ocolit, neobosindu-se să oprească. Destul de ciudat, un şofer a oprit lângă Torres, dar a continuat să nu facă nimic. Un alt bărbat pe un scuter a mers în cerc în jurul lui Torres, după care a plecat. Nici măcar o persoană nu s-a oprit pentru a-i acorda asistentă lui Torres înainte de sosirea unui ofiţer de poliţie.

Aceste două cazuri bulversante de lipsă a intervenţiei din partea trecătorilor par dificil sau imposibil de explicat, în urma acestor evenimente tulburătoare, mare parte a mass-mediei a încercat să explice lipsa de reacţie a trecătorilor invocând cruzimea sau apatia oamenilor din marile oraşe. Aceştia, susţin ziariştii, sunt atât de obişnuiţi să vadă lucruri teribile, încât nu le mai pasă atunci când sunt martorii unei infracţiuni în curs de desfăşurare.

Totuşi, la sfârşitul anilor 1960, psihologii John Darley şi Bibb Latane au găsit o explicaţie foarte diferită. În loc să dea vina asupra apatiei orăşenilor, psihologii au bănuit că lipsa reacţiei martorilor rezidă mai degrabă în procese psihologice comune, decât în specificul relaţiilor sociale în marile oraşe. Potrivit lor, doi factori-cheie sunt în joc în explicarea lipsei intervenţiei trecătorilor:

1) Mai întâi, un trecător trebuie să-şi dea seama de faptul că o urgenţă reprezintă, într-adevăr, o urgenţă. Aţi dat vreodată peste o persoană întinsă pe trotuar şi v-aţi întrebat dacă acea persoană are nevoie de ajutor? Poate că era doar beată sau poate că totul făcea parte dintr-o glumă. Dacă v-aţi uitat în jur şi aţi observat că nimeni altcineva nu părea deloc îngrijorat, probabil că aţi presupus că situaţia nu era o „urgenţă” până la urmă. Darley şi Latane au numit acest fenomen ignoranţă pluralistă: greşeala de a presupune că nimeni din grup nu vă împărtăşeşte punctele de vedere („nimeni nu face nimic, deci cred că sunt singurul care crede că asta ar putea fi o urgenţă; ei bine, probabil că greşesc”).

2) În al doilea rând, chiar şi atunci când este suficient de clar că situaţia constituie o urgenţă, prezenţa celorlalţi tinde să inhibe iniţiativa. De ce? Deoarece cu cât sunt mai mulţi martori la un incident, cu atât mai puţin responsabilă se va simţi fiecare persoană în parte pentru consecinţele negative ale neacordării ajutorului. Dacă nu ajutaţi pe cineva care are un atac de cord, iar acea persoană moare mai târziu, puteţi oricând să vă spuneţi: „Păi, asta e o tragedie teribilă, dar nu a fost cu adevărat vina mea. Până la urmă, erau o mulţime de alţi oameni în jur care ar fi putut, şi ei, să ajute”. Darley şi Latane au numit acest fenomen difuzia responsabilităţii, deoarece prezenţa altor oameni face ca fiecare persoană să se simtă mai puţin responsabilă – şi mai puţin vinovată – pentru efectele nedorite.

Cercetătorii au reprodus aceste tipuri de rezultate de multe ori, folosind tipare experimentale uşor diferite, într-o analiză a aproape 50 de studii referitoare la intervenţia trecătorilor, care implicau aproape 6000 de participanţi, Latane şi Steve Nida (1981) au descoperit că în circa 90% din cazuri era mai probabil ca participanţii să acorde ajutor când erau singuri, decât în grup.

Aşadar, se pare că acolo unde-s mulţi, nu puterea, ci pericolul creşte, numeroşi oameni sărind în ajutor chiar şi în prezenţa celorlalţi.