Harta din acest articol ilustrează Imperiul Sârb (1346-1371), la cea mai mare extindere teritorială a sa sub regele Ştefan Uroş al IV-lea Duşan (1308-1355), unul dintre cei mai puternici conducători din istoria balcanică medievală. Titulatura aleasă era aceea de „Imperator Raxie et Romanie, dispotus Larte et Blahie comes”. Într-o traducere aproximativă, înseamnă „Impărat de Raxie şi Romania, despot de Larte şi conte de Valahia”. În 1347, Ioan al VI-lea Cantacuzino, devenit împărat al Imperiului Roman de Răsărit, nu a recunoscut titlul însușit de Duşan. Conform tradiției imperiale romane, în lume nu putea exista decât un singur împărat, ceilalți conducători fiind doar regi. În apogeul său, Imperiul Sârb se întindea pe teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului, Macedoniei de Nord, Albaniei, Greciei și Bulgariei (parţial). State vasale au fost zone precum Bosnia, Țaratul de Târnovo și Dobrogea – acestea se aflau sub suzeranitatea sârbă.
Duşan a implementat „Codul lui Duşan”, unul dintre cele mai avansate sisteme juridice medievale. Ştefan Uroş al IV-lea Duşan și ţarul Ioan Alexandru al Bulgariei au realizat o alianță, consfințită prin căsătoria regelui sârb cu Elena a Bulgariei, soră a lui Ioan Alexandru, în ziua de Paști din anul 1332.
După moartea lui Duşan în 1355 (coroana sa este păstrată la mănăstirea Cetinje din Muntenegru), imperiul a început să se fragmenteze și s-a confruntat cu conflicte interne, totul culminând cu căderea sa în fața Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIV-lea. Această perioadă a marcat epoca de aur a puterii medievale sârbe, cu aspirații de unificare a Balcanilor ortodocși sub stăpânire sârbă, rivalizând cu Imperiul Bizantin.