Împăratul Faustin şi curtea sa ciudată: contele Limonadă şi ducele Marmeladă

832 vizualizari

faustinHaiti, o mică republică din America Centrală, secolul al XIX-lea… Generalul Faustin Soulouque, care era până atunci preşedintele statului, nu s-a mulţumit cu preşedinţia republicii, ci a dorit mai multe onoruri, de aceea proclamându-se împărat. Importantul act a avut loc la 26 august 1849. Nefiind la îndemână o coroană de aur, s-a încropit una din carton aurit, pe care preşedintele senatului a aşezat-o solemn pe creştetul noului împărat.

Faustin I — acest nume şi-l luase — şi-a organizat curtea împărătească după acelaşi model ca şi regele Henric. A făcut mari nobili şi mari demnitari, a instituit un ordin cavaleresc. Printre demnităţile curţii, era şi cea de mare maestru brutar, copiată după aceea de grand panetier, de la curtea franceză. Dar, interveni o încurcătură, fiindcă nimeni nu putu să-i spună demnitarului în ce constă funcţia lui. Fiind teribil de încurcat, el ceru audienţă împăratului, care, plin de mărinimie, îl concedie cu următoarele cuvinte: C’est quelque chose de bon (este ceva bun). Numele marelui maestru brutar era contele Limonadă. Într-adevăr, ciudat nume!

Iată însă şi un alt nobil: ducele Marmeladă. Dar să citim lista noii aristocraţii: Ducele de Durduliu (Duc de Dondon), ducele de înaintare (Duc de Avancee), contele de Aversă (Comte de l’Avalasse), contele de Câine-Roşu (Comte de Terrier-Rouge), baronul de Seringă (Baron de la Seringue), baronul de Gaură-Murdară (Baron de Sale-Prou), contele de Numărul-Doi (Comte de Numero- Deux).

Aceste absurdităţi au şi ele o explicaţie: când împăratul Faustin a instaurat nobilimea, i-a donat şi proprietăţi, plantaţii mai mari sau mai mici, confiscate de la diverşi proprietari. Fiind cunoscut faptul că membrii nobilimii franceze, pe care o maimuţăreau, îşi împrumutau numele de la domeniile pe care le stăpâneau, s-a găsit de cuviinţă ca şi nobilimea haitiană să poarte nume de latifundii. Numai că plantaţiile lor n-aveau denumiri melodioase cum aveau castelele nobiliare franceze. Vechii proprietari au dat plantaţiilor nişte nume tare de rând, potrivite cu produsul care se cultiva ori se prelucra pe ele, fie cu aşezarea sau cu însuşirile specifice ale terenului. Astfel, s-a ajuns ea în actul de donaţie, noul proprietar al livezii de lămâi să figureze eu numele de Comte de Limonade, iar proaspătul proprietar al fabricii de marmeladă să se mândrească, pe viitor, că este Duc de Marmelade.