Condiţiile terifiante de care aveau parte deţinuţii politici ţinuţi în închisorile bolşevice din România – citiţi şi vă veţi cutremura…


După instaurarea comunismului în România, în 1945, de către trupele bolşevice sovietice, un regim de teroare s-a instaurat în ţara noastră. Sute de mii de persoane au fost arestate, condamnate la moarte sau băgate în închisoare. Printre acestea se numără şi Romeo Giovani Sneidero, ofiţer superior din Marina Comercială, comandant de cursă lungă, deţinut politic, condamnat la 15 ani de închisoare pentru activitate politică, în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc – Iuliu Maniu.

El a fost arestat la 21 aprilie 1948, fiind condamnat pentru „crima de organizare şi participare la organizaţii de tip fascist politice şi paramilitare” prin Sentinţa nr. 2195 dată în 16 decembrie 1948 de Tribunalul Militar Bucureşti.

El adresează din închisoare o scrisoare către ONU, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie, ştiut fiind faptul că România aderase la această organizaţie în 1955, obligându-se aşadar să respecte drepturile şi libertăţile garantate de organismele internaţionale. După eliberare (17.04.1963) i-a fost fixat domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, raionul Brăila, regiunea Galaţi, pe o perioadă de 36 de luni.

Iată ce putem afla din scrisoarea redactată de Romeo Giovani Sneidero (mulţi dintre voi veţi rămâne terifiaţi de condiţiile din închisori din acele timpuri):

„Sunt arestat din 20 aprilie 1948, aproape 8 ani executaţi, din care 3 ani muncă forţată în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, în urma căreia am rămas cu afecţiuni grave (angină pectorală şi hepatită) şi 5 ani regim sever de celulă, total inuman. În acest timp de detenţiune, am fost supus în două perioade la înfometare, fapt care m-a dus de două ori la distrofie generală, diagnostic stabilit de către medicii speciali.

În prezent mă găsesc în penitenciarul Oradea cu următorul regim: celulă cu piatră pe jos, umedă, fără foc (în climatul României – continental excesiv), fără lumină, iar lumina zilei cât şi aerul sunt împiedicate de a pătrunde în celulă de scândurile ce sunt bătute la ferestre. Această celulă este ocupată în medie de 6 (şase) deţinuţi politic, cu hârdău de lemn în care ne facem necesităţile, tot timpul. În acest spaţiu mic se desfăşoară toată viaţa noastră, în plus fiind forţaţi să uscăm rufele spălate, mărind prin aceasta mizeria celulei.

Suntem scoşi la aer şi mişcare în afara celulei circa 24 (douăzeci şi patru) ore anual, în ţarcuri de zid de 6 metri, celule fără acoperiş, acesta fiind singurul contact cu exteriorul celulei. Aceste condiţiuni, complet inumane, constituie un permanent atentat la persoana mea fizică.

În tot acest timp de 3 ani mi-a fost complet interzis contactul cu scrisul şi cititul, precum şi orice fel de altă preocupare intelectuală, astfel că am pierdut o bună parte din vedere şi memorie, capital absolut necesar profesiei mele. Consider că aceste restricţii constituie un atentat premeditat şi permanent la persoana mea morală.

Prima dată, după 7 ani de la arestarea mea, mi s-a permis să iau legătura cu familia printr-o carte poştală, neprimind până în prezent nimic în scris, din care să reiasă că s-ar mai găsi în viaţă.

Acestea fiind condiţiile de viaţă care-mi sunt impuse, solicit să interveniţi să mi se aplice condiţiuni de viaţă compatibile cu situaţia noastră de deţinuţi politic, conform uzanţelor internaţionale şi drepturilor omului, pentru a putea salva ceea ce mi-a mai rămas din existenţa mea fizică şi intelectuală”.


Lasă un comentariu