La începutul domniei regelui Franţei Ludovic al XIV-lea (1638-1714), în Franţa apăru ciocolata care, importată din Mexic şi cunoscută demult în Spania, şi-a făcut apariţia la Paris cam în acelaşi timp şi nu costa decât 6 franci livra; un oarecare David Chalion obţine prin decretul regal din 1659 un privilegiu care-i asigură vânzarea exclusivă a ciocolatei timp de douăzeci şi nouă de ani. El trebuie să fi făcut o mică avere, căci, ajutat de modă, obiceiul se răspândi repede.
Preferinţa pronunţată pe care tânăra regină a Franţei Maria Tereza 0 arăta pentru această băutură – căci ciocolata nu se lua decât sub formă lichidă – adăugată aprobării date de Facultatea de Medicină din Paris în 1661, încuraja burghezia s-o întrebuinţeze în mod constant. Cu toate că englezul Lister nu considera acest „mizerabil expedient al sărăciei” decât ca un fel de aperitiv inutil şi chiar dăunător, parizienii o apreciau foarte mult şi, începând de la sfîrşitul secolului, se întrebuinţa peste tot. Întâi a fost considerată ca un medicament: ,,Nu te simţi bine, scrie doamna de Sevigne fiicei sale, ciocolata te va reface”.
După puţin timp, în aprilie 1671, moda pariziană, care se schimba fără încetare, o condamnă şi o face responsabilă de toate relele: „Moda m-a antrenat, cum se întâmplă totdeauna, scria o marchiză franceză. Toţi cei care o vorbeau de bine, o vorbesc acum de rău; o blestemă, o acuză de toate relele; ea este cauza tulburărilor nervoase şi a palpitaţiilor; te linişteşte pentru o vreme, apoi îţi provoacă deodată o febră care te duce la moarte. Pentru numele lui Dumnezeu, n-o întrebuinţa deloc şi gândeşte-te că nu mai e la modă”. Cu toate acestea, Nicolas Catinat (1637-1712, mareşal al Franţei) o preferă cafelei şi Saint-Simon (1675-1755, om politic şi scriitor francez) ne informează ca Monsieur o bea în, fiecare dimineaţă. Moda reveni repede la ciocolată; se văzură apărând cei dintâi „ciocolateri”, printre cate cei mai vestiţi erau Chaliou, din strada Arbre-Sec, şi Ber, din strada Dauphine.