Textele antice au prezis schimbările climatice şi geologice ale Pământului cu o precizie imposibilă
În arhivele textelor hinduse antice se află o precizie matematică care ar trebui să-l facă pe fiecare om de știință modern să rămână uimit. În timp ce civilizația noastră se mândrește cu progresul tehnologic, un nou studiu publicat în „Journal of Scientific Exploration” dezvăluie ceva extraordinar: strămoșii noștri au codificat ciclurile climatice reale ale Pământului în sistemele lor sacre de calendare, cu mii de ani înainte ca noi să avem instrumentele necesare pentru a le măsura. Cercetarea se concentrează pe ceea ce se numește cicluri mahayuga – măsurători vedice antice ale timpului cosmic care se întind pe exact 12.000 de ani. Generații întregi, cercetătorii le-au respins ca fiind construcții pur mitologice, alegorii spirituale fără bază în realitatea fizică. Dar se înșelau.
Analiza datelor climatice globale din ultimii 500.000 de ani, realizată de Dr. Mark Carlotto, dezvăluie cicluri de aproximativ 11.000 până la 13.000 de ani, încorporate în modelele de radiații solare ale Pământului și în schimbările nivelului mării. Acestea nu sunt doar coincidențe. Corelația este atât de precisă încât ridică o întrebare fundamentală: cum știau astronomii vedici din antichitate despre ciclurile planetare pe care știința modernă le-a descoperit abia în anii 1920, odată cu teoria orbitală a lui Milutin Milankovic?
Surya Siddhanta, un text astronomic hindus antic, nu măsura doar perioadele de timp mitice. El calcula numărul exact de revoluții planetare care au loc în timpul unor cicluri cosmice specifice. Pământul face 4.320.000 de revoluții în jurul Soarelui într-o singură mahayuga de 4,32 milioane de ani. Mercur completează 17.937.044 de revoluții, Venus 7.022.364, Marte 2.296.832, Jupiter 364.212 și Saturn 146.580. Aceste numere reprezintă cea mai mică perioadă care cuprinde un număr întreg de revoluții dintre toate planetele cunoscute – o realizare computațională ce ar fi trebuit să fie imposibilă fără o înțelegere matematică avansată și observații astronomice pe termen lung.
Dar aici devine cu adevărat tulburător. Textele antice descriu două interpretări diferite ale acestor cicluri: ciclul astronomic mai lung, de 4,32 milioane de ani, folosit pentru măsurarea mișcărilor planetare, și un ciclu terestru mai scurt, de 12.000 de ani, care marchează trecerea timpului pe Pământ. Analiza climatică modernă arată acum că ambele cicluri apar în datele sistemelor terestre reale.
Ciclul de 12.000 de ani se manifestă cel mai clar în ceea ce oamenii de știință numesc insolație – cantitatea de radiație solară care ajunge la suprafața Pământului. Analiza Fourier a acestor date relevă un ciclu de 11.000 de ani în ultimii 128.000 de ani, extinzându-se la un ciclu de 13.000 de ani atunci când se examinează ultimii 256.000 de ani. Schimbările nivelului mării, care se corelează puternic cu modelele de insolație, prezintă o periodicitate similară. În ultimii 256.000 de ani, un ciclu de 11.000 de ani apare în datele globale privind nivelul mării. Pe parcursul a 512.000 de ani, periodicitățile apar la 5.000, 13.000 și 22.000 de ani.
Acestea nu sunt ciclurile Milankovic binecunoscute cauzate de mecanica orbitală a Pământului. Acestea funcționează pe intervale de timp de 26.000, 41.000, 95.000 și 124.000 de ani. Ciclurile de 12.000 de ani reprezintă cu totul altceva – posibil frecvențe de ritm create de cicluri mai lungi care interferează unele cu altele, deși originea lor exactă rămâne necunoscută din punct de vedere științific.
Ceea ce știm este că textele vedice antice au codificat cumva aceste măsurători precise în cadrul lor cosmologic. Vishnu Purana afirmă că cele patru ere yuga „care cuprind împreună 12.000 de ani ai zeilor” reprezintă succesiuni infinite în care „are loc o dizolvare a lumii” la sfârșitul fiecărui ciclu. Acesta nu este limbaj poetic – descrie catastrofe climatice reale care apar la scale de timp previzibile.
Implicațiile uimesc imaginația. Fie civilizațiile antice dețineau capacități de măsurare mult peste ceea ce le atribuim noi, fie au experimentat aceste cicluri direct în mai multe iterații, dezvoltând sisteme matematice pentru a prezice revenirea lor. Ambele posibilități contestă presupunerile fundamentale despre istoria umană și progresia liniară a cunoașterii.
Luați în considerare precizia necesară pentru a identifica aceste tipare. Climologii moderni au avut nevoie de date din satelit, probe de miez de gheață, analize ale sedimentelor din adâncurile oceanului și supercomputere pentru a detecta aceste cicluri. Astronomii vedici din vechime au ajuns cumva la aceeași înțelegere folosind metode care rămân complet misterioase pentru noi. Cercetarea sugerează ceva chiar mai profund decât știința antică avansată. Indică posibilitatea ca strămoșii noștri să fi trăit prin mai multe cicluri complete ale acestor ritmuri cosmice, acumulând cunoștințe de-a lungul a mii de ani de observații și experiență.
Dar, cicluri temporale similare apar și în alte culturi antice, fără niciun contact aparent cu civilizația vedică. Legenda aztecă a celor cinci sori descrie ere ale lumii cu durate specifice care se aliniază cu aceleași perioade astronomice. Filozofii greci au scris despre „ani perfecți” și modele ciclice de distrugere. Acestea nu erau mitologii izolate – erau tradiții globale care păstrau aceeași înțelegere fundamentală a timpului cosmic.
Întrebarea care reiese din această cercetare nu este dacă civilizațiile antice au înțeles ciclurile climatice ale Pământului. Dovezile arată în mod clar că au înțeles. Întrebarea este cum au dobândit aceste cunoștințe, ce a însemnat pentru oamenii care le-au păstrat de-a lungul mileniilor de tradiție orală și scrisă și ce ar putea însemna pentru noi, în timp ce ne confruntăm cu propria noastră eră de schimbări climatice rapide.
În tradițiile grecești, există „epocile omului de Hesiod”, care descriu o progresie de la o epocă de aur în epoca de argint, de bronz și fier, cu tranziții catastrofale între fiecare perioadă. Platon a scris despre cicluri periodice de distrugere, definind un „an perfect”, când toate mișcările planetare revin la pozițiile lor inițiale. Aristotel a numit acesta „cel mai mare an”, descriind cum au loc catastrofe în această perioadă.
Dovezile fizice care susțin aceste relatări antice continuă să apară din surse neașteptate. Arheologii marini au identificat numeroase structuri subacvatice care se aflau deasupra nivelului mării în perioadele descrise în miturile despre inundații. Datarea cu carbon a materialelor organice scufundate returnează în mod constant date care se aliniază cu cronologiile antice. Formațiunile recifelor de corali prezintă dovezi clare ale schimbărilor rapide ale nivelului mării care au loc în perioadele în care textele antice descriu inundații globale.
Aşadar, civilizațiile antice posedau cunoștințe detaliate despre modelele climatice pe termen lung și efectele acestora asupra așezărilor umane. Știau când nivelul mărilor creștea, când pământurile se scufundau și când populațiile trebuiau să se mute pe terenuri mai înalte. Aceste cunoștințe au fost păstrate nu ca date științifice abstracte, ci ca tradiții vii înrădăcinate în texte religioase, poeme epice și practici culturale.
Miturile despre potop nu erau metafore mitologice pentru purificare spirituală sau judecată divină. Erau înregistrări istorice, avertismente practice transmise din generație în generație despre schimbări reale de mediu care aveau loc la intervale de timp previzibile. „Zeii” care au adus aceste inundații nu erau ființe supranaturale care exprimau nemulțumire morală – erau forțele cosmice pe care oamenii antici le înțelegeau ca guvernând ciclurile climatice.
Aceste tradiții au servit drept sisteme de avertizare timpurie, permițând civilizațiilor să se pregătească pentru schimbări de mediu care altfel ar părea bruște și catastrofale. Precizia matematică a sistemelor de cronometrare nu era un exercițiu academic – era o tehnologie de supraviețuire, permițând populațiilor să anticipeze și să se adapteze la schimbările climatice care ar putea determina soarta unor culturi întregi.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
În arhivele textelor hinduse antice se află o precizie matematică care ar trebui să-l facă pe fiecare om de știință modern să rămână uimit. În timp ce civilizația noastră se mândrește cu progresul tehnologic, un nou studiu publicat în „Journal of Scientific Exploration” dezvăluie ceva extraordinar: strămoșii noștri au codificat ciclurile climatice reale ale Pământului în sistemele lor sacre de calendare, cu mii de ani înainte ca noi să avem instrumentele necesare pentru a le măsura. Cercetarea se concentrează pe ceea ce se numește cicluri mahayuga – măsurători vedice antice ale timpului cosmic care se întind pe exact 12.000 de ani. Generații întregi, cercetătorii le-au respins ca fiind construcții pur mitologice, alegorii spirituale fără bază în realitatea fizică. Dar se înșelau.
