Istoria zeilor sumerieni a fost dezvăluită marelui public, începând din 1976, de autorul de origine rusă Zecharia Sitchin (1920-2010). Acest scriitor ne-a lăsat multe lucrări despre acest subiect. În prima sa carte, apărută în 1976, „A douăsprezecea planetă”, Sitchin lansa teza unei planete rătăcitoare pe nume Nibiru, ce face parte din sistemul nostru solar, care ar trece la fiecare 3.600 de ani aproape de Pământ. Pe acest astru ar trăi, după părerea lui, o rasă de extratereştri numiţi Anunnaki, care ar profita de fiecare trecere prin sistemul nostru solar ca să aterizeze pe Pământ cu navele lor şi să ia astfel aur, pe care l-ar transforma apoi în pulbere ca să-şi întărească scutul atmosferic al propriei planete.
Zecharia Sitchin a pretins întotdeauna că citise aceste informaţii pe tăbliţe de argilă necunoscute, documente pe care nu le-a prezentat niciodată în lucrările sale, nici traducerile lor. Deşi i s-au cerut detalii asupra acestor tăbliţe, totul a fost fără rezultat. În afara faptului că citează în mod sistematic din „Enuma Elish” şi oferă numele câtorva documente astronomice, unde Nibiru pare să se situeze în locul planetei Jupiter sau în apropierea ei, Sitchin n-a putut niciodată să ne confirme cu adevărat declaraţiile lui prin intermediul vreunei tăbliţe.
Întreaga teză a lui Zecharia Sitchin este construită pe conceputul acestei planete rătăcitoare a zeilor Anunnaki, planetă care ar aparţine de sistemul solar, dar a cărei orbită foarte eliptică în jurul Soarelui ar avea, după afirmaţiile lui, o perioadă de 3.600 de ani tereştri. Cu alte cuvinte, asta ar însemna că acest număr ar corespunde cu timpul care i-ar trebui acestei planete ipotetice să revină spre Pământ în mod ciclic. Dar Sitchin nu precizează că sar era o unitate de măsură utilizată în mod frecvent de mesopotamieni (3600 m2=100 sar). O găsim pe numeroase tăbliţe care n-au nicio legătură cu Nibiru sau cu calculul numărului de ani. Să notăm, de exemplu, relatarea potopului din „Epopeea lui Ghilgamesh” (descoperită la Ninive), în care un Noe mesopotamian îşi construise corabia cu ajutorul a „3 x 3600 sar”.
Deoarece îi era imposibil să-şi justifice afirmaţiile şi în lipsa evidentă a unor surse care să-i valideze teza, Sitchin a scris în 2001 o lucrare intitulată „The Lost Book of Enki – Memoirs and Prophecies of an Extraterrestrial God”. Autorul menţionează în această carte tăbliţe sumeriene aşa-zis scrise de un anume Endubsar, scrib din oraşul Eridu al zeului Enki. Găsim aici toate elementele care lipseau sprijinirii tezei autorului: Nibiru, planeta Anunnakilor, aurul zeilor care va forma scutul lui Nibiru, pasajele ciclice de pe Nibiru etc. Aceste documente sunt inventate, căci nu există.
Ideea este că că nicio tăbliţă din argilă nu aminteşte de Nibiru ca fiind o planetă a zeilor Anunnaki din mitologia mesopotamiană! Locul ceresc şi atemporal al zeilor, evocat de fiecare dată în texte este Duku („colina sfântă”). Acest nume a fost utilizat după aceea ca să fie numit muntele pe care se va ridica cetatea Kharsag şi, de asemenea, pentru a denumi capelele divine instalate în cele mai mari oraşe din Sumer. Aceste capele Duku, care erau locurile de cult ale preoţilor, reprezentau întruchiparea terestră a stelei primordiale a zeilor, nu pe Nibiru!











