Un eveniment ascuns din 2007 a zguduit gravitația și câmpul magnetic al Pământului
La începutul anului 2007, s-a întâmplat ceva în adâncul Pământului, detectat de sateliți, dar pe care nimeni nu l-a observat la momentul respectiv. Orbitând la sute de kilometri deasupra suprafeței, sateliţii gemeni GRACE (The Gravity Recovery and Climate Experiment) au înregistrat un semnal gravitațional cum nu s-a mai întâmplat în cei 15 ani de funcționare (2002-2017). Semnalul a fost vast, puternic și a apărut aproape peste noapte. A atins intensitatea maximă în ianuarie 2007, întinzându-se pe șapte mii de kilometri de granița atlantică în largul coastei Africii, apoi s-a stins în decurs de 2 ani. Doar o reanalizare ulterioară l-a dezvăluit și abia atunci geofizicienii au început să înțeleagă ce înseamnă. Ceea ce au descoperit nu indica inundații, furtuni sau maree, ci o transformare minerală la aproape 3.000 de kilometri sub suprafață, în punctul de contact dintre mantaua solidă și miezul exterior topit.
Sateliții GRACE au fost construiți cu un scop complet diferit. Aceștia au fost concepuți pentru a urmări mișcarea masei pe suprafața Pământului, în special a apei și a gheții. Zburând în tandem, unul după altul, aceștia măsurau constant micile schimbări de distanță dintre ei pe măsură ce întâlneau câmpuri gravitaționale mai puternice sau mai slabe dedesubt. Sistemul a fost suficient de sensibil pentru a dezvălui retragerea gheții din Groenlanda și ridicarea oceanelor din cauza topirii ghețarilor. Dar în ianuarie 2007, deasupra Atlanticului de est, a înregistrat ceva mult mai neobișnuit.
Anomalia nu a fost subtilă. A fost cel mai intens semnal înregistrat în acea regiune pe parcursul întregii misiuni GRACE, mult peste zgomotul statistic care de obicei ascunde micile variații. În plus, în loc să se întindă pe câteva sute sau mii de kilometri, se extindea pe o zonă de mii de kilometri lățime. Era aliniată de la nord la sud, traversând granița continent-ocean dintre Africa și Atlantic. Și nu a durat decenii, ci doar câțiva ani, crescând în 2006, atingând vârful în 2007 și disipându-se până în 2008.
Când cercetătorii au întâlnit pentru prima dată anomalia din datele reprocesate, au testat explicațiile evidente. Ar putea fi vorba de apă? Inundațiile, precipitațiile sau hidrologia sezonieră creează adesea schimbări de masă suficient de mari pentru a fi detectate de sateliți. Au fost consultate cinci modele hidrologice independente. Niciunul nu a produs nimic care să semene cât de cât cu anomalia din 2007. Apoi, echipa a analizat oceanele. Ar fi putut o schimbare a nivelului mării, determinată de curenți sau de expansiunea termică, să creeze anomalia? Din nou, modelele și observațiile nu au corespuns. Simulările oceanice nu au arătat nimic neobișnuit în Atlanticul de Est în perioada 2006-2008.
Anomalia a ieșit în evidență și datorită momentului în care a avut loc. A coincis cu una dintre cele mai puternice variaţii geomagnetice înregistrate vreodată, o schimbare bruscă a câmpului magnetic al Pământului detectată în 2007. Aceste evenimente i-au nedumerit pe oamenii de știință timp de decenii. Se întâmplă neregulat, adesea la aproximativ un deceniu distanță, și sugerează schimbări rapide în fluxul nucleului exterior. Variaţia din 2007 a fost una dintre cele mai intense observate în timpurile moderne. Faptul că anomalia gravitațională și perturbația geomagnetică s-au produs simultan, în același sector geografic, a indicat o cauză comună.
Atenția s-a îndreptat către granița dintre manta și miez, o regiune cunoscută sub numele de stratul D. Această zonă se află la o adâncime de aproximativ 2.900 de kilometri, unde presiunile depășesc 130 de gigapascali, iar temperaturile cresc peste 2.500 de grade Celsius. Este una dintre cele mai puțin înțelese părți ale planetei. Studiile seismice au arătat că este eterogenă, cu regiuni cu viteze seismice neobișnuit de mici, zone cu viteză ultra-redusă și indicii de complexitate stratificată. Unul dintre cele mai importante procese suspectate în această regiune este tranziția de fază a bridgmanitului, mineralul dominant al mantalei inferioare. Sub presiune și temperatură extreme, bridgmanitul se poate transforma într-o formă mai densă numită post-perovskit.
Această transformare este bruscă. Experimentele de laborator arată că, odată ce condițiile sunt îndeplinite, structura minerală se rearanjează rapid. Diferența de densitate dintre cele două faze este semnificativă, de ordinul a o sută de kilograme pe metru cub. Dacă o regiune lată de sute sau mii de kilometri suferă o astfel de transformare, schimbarea distribuției masei este suficient de mare pentru a afecta câmpul gravitațional detectabil la suprafață. Tranziția este, de asemenea, foarte sensibilă la temperatură. Materialul mai fierbinte se transformă la adâncime, materialul mai rece la suprafaţă.
Modelarea realizată de echipa de cercetare a sugerat că două regiuni reci, fiecare cu o lățime de aproximativ o mie de kilometri, care trec prin tranziția de la perovskit la post-perovskit ar putea explica anomalia din 2007. Apariția și descreșterea rapidă a anomaliei ar putea fi explicată prin creșterea regiunilor transformate pe parcursul a aproximativ 18 luni, urmată de relaxarea în stratul D înconjurător.
Anomalia din 2007 a dezvăluit că aceste procese nu sunt doar reale, ci și rapide. În loc de milioane de ani, transformarea s-a desfășurat în mai puțin de doi ani. Aceasta este o situație aproape instantanee pe scara timpului geologic. Aceasta înseamnă că interiorul profund al Pământului este capabil de schimbări bruște și puternice, care pot fi măsurate la suprafață.
O astfel de legătură între procesele mantalei și variațiile geomagnetice a fost suspectată de mult timp, dar rareori observată. Anomalia din 2007 oferă prima dovadă puternică. Implicația este că câmpul magnetic al Pământului este sensibil nu doar la miezul în sine, ci și la dinamica mantalei suprapuse.
Magnitudinea evenimentului ridică, de asemenea, întrebări cu privire la frecvență. A fost 2007 un eveniment rar sau transformări similare se întâmplă mai des decât ne dăm seama?
În 2007, planeta noastră s-a schimbat din interior. Înregistrările acestei schimbări au rămas ascunse până când cercetătorii au scos-o la lumină. Ceea ce au descoperit a fost o privire asupra unei lumi aflate la aproape 3.000 de kilometri adâncime, unde mineralele își schimbă forma, unde mantaua atinge miezul și unde procese nevăzute modelează soarta câmpului magnetic de deasupra. Anomalia a durat doar puțin timp, dar moștenirea sa este o amintire permanentă că adâncurile Pământului nu sunt inerte. Este viu, neliniștit și capabil de schimbări bruște.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
La începutul anului 2007, s-a întâmplat ceva în adâncul Pământului, detectat de sateliți, dar pe care nimeni nu l-a observat la momentul respectiv. Orbitând la sute de kilometri deasupra suprafeței, sateliţii gemeni GRACE (The Gravity Recovery and Climate Experiment) au înregistrat un semnal gravitațional cum nu s-a mai întâmplat în cei 15 ani de funcționare (2002-2017). Semnalul a fost vast, puternic și a apărut aproape peste noapte. A atins intensitatea maximă în ianuarie 2007, întinzându-se pe șapte mii de kilometri de granița atlantică în largul coastei Africii, apoi s-a stins în decurs de 2 ani. Doar o reanalizare ulterioară l-a dezvăluit și abia atunci geofizicienii au început să înțeleagă ce înseamnă. Ceea ce au descoperit nu indica inundații, furtuni sau maree, ci o transformare minerală la aproape 3.000 de kilometri sub suprafață, în punctul de contact dintre mantaua solidă și miezul exterior topit.
