Cine a fost Şerban Cantacuzino?
Domn al Munteniei (1673-1688), Şerban Vodă Cantacuzino s-a remarcat, încă din timpul vieţii, ca o personalitate de prim rang pe tărâm politic şi cultural, punându-şi amprenta asupra întregului veac al XVII-lea. Cu toate acestea, el a fost unul dintre cei mai controversaţi domnitori din istoria Ţării Româneşti. Domn autoritar, ce putea fi asemuit cu oricare alt monarh absolut european din acea vreme, el s-a dovedit a fi un om politic şi diplomat iscusit, în comparaţie cu alţi domni ce au ocupat scaunul ţării. Prin politica sa, Serban Cantacuzino căuta să se îndepărteze de tutela otomanilor şi să se apropie de Imperiul austriac, politică ce a avut un larg ecou în acele vremi.
Dată fiind poziţia geografică a Ţării Româneşti, aflată la întretăierea a trei mari puteri (Turcia, Rusia şi Austria), ne putem lesne imagina că un calcul politic greşit putea avea consecinţe dezastruoase pentru independenţa şi integritatea teritoriului ţării. Orice tactică ar fi adoptat domnitorul, era firesc ca boierii să se împartă în două mari tabere: adepţi şi adversari. Boierii ostili domnului îşi manifestau opoziţia mai ales datorită faptului că acesta, conform obiceiului feudal al vremii, acorda privilegii numai acelora care îi erau favorabili, persecutându-i pe opozanţi. Atitudinea domnului a împins la maximum nemulţumirea unor boieri, care, nu întâmplător, îi erau rude apropiate. Tensiunea internă provocată de nemulţumirea unui mare număr de boieri, grefată pe o conjunctură internaţională ce putea deveni defavorabilă independenţei Ţării Româneşti, făcea posibilă ipoteza suprimării, prin violenţă, a domnului. Relatările contemporane evenimentelor pledează în favoarea acestei ipoteze.
„Zelul creştin” al voievodului, vinovat de moartea sa?
Mersul evenimentelor internaţionale avea să influenţeze şi să-şi pună amprenta asupra neînţelegerilor din sânul familiei Cantacuzinilor. În luna octombrie 1688, în dorinţa de a preîntâmpina ocuparea ţării de către otomani, sau austrieci, ce se aflau în conflict deschis, Şerban Cantacuzino a trimis o solie la Viena, cu scopul de a purta tratative cu împăratul Leopold. Solia era alcătuită din Iordache Cantacuzino (unul din fraţii săi) şi marele comis, Şerban. Pentru a înşela vigilenţa otomanilor şi a asigura succesul soliei, Şerban Vodă a scris Porţii că i-a trimis pe cei doi „ca să îndemneze – cum menţiona cronicarul Radu Popescu – şi să roage ca să facă pace între împăraţi”.
În absenţa oamenilor de încredere ai voievodului, plecaţi la Viena, şi deci în imposibilitatea de a-i contracara imediat, stolnicul şi Constantin Brâncoveanu (nepotul de pe soră al domnitorului Şerban) au încercat din nou să-l determine pe domn să nu forţeze desfăşurarea evenimentelor, „ca nu cumva, din pricina lui, să dea pradă necredincioşilor din Ţara Românească”, ci să aştepte rezultatul atât al ostilităţilor ruso-turce (din Crimeea), cât şi al celor austro-turce, pentru a se pronunţa abia după aceea. Şerban nu a ţinut seamă de avertismente, pregătind oaste de 20.000 de soldaţi şi turnând 40 de tunuri, în vederea războiului ce plănuia să-l ridice împotriva „inamicului creştinătăţii”.
Dimitrie Cantemir arată că acest „zel creştinesc” avea „să-i aducă pieirea, căci, neputând să-l oprească în intenţiile sale greşite, Constantin Stolnicul, Mihai Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au decis să-l otrăvească pe Şerban, folosindu-se de serviciile unui servitor aflat în slujba domnului. Astfel, la două săptămâni după plecarea soliei la Viena, în luna „octovrie 29 de zile cursul anilor 7197 (1688), luni dimineaţa, la două ceasuri din zi şi-a dat fericitul suflet”.
Moartea domnului a stârnit vii controverse. Anton Maria Del Chiaro, secretarul viitorului domn Constantin Brâncoveanu, afirmă fără a lăsa niciun fel de dubiu: „otrăvit de ai săi”. O părere similară emite şi cronicarul Ion Neculce care crede „să-l fi otrăvit fraţii lui, stolnicul Constantin şi spătarul Mihai”. O poziţie rezervată adoptă banul Mihai Cantacuzino care, în lucrarea sa Genealogia, caută a nu-şi pune familia într-o lumină nefavorabilă şi trece peste cauzele morţii lui Şerban Vodă, menţionând doar că „l-a prididit grabnică moartea”.
Constantin Brâncoveanu, dezvinovăţit de cronicarul său
Radu Greceanu, cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brâncoveanu, încearcă să-şi dezvinovăţească stăpânul care i-a urmat la tron lui Şerban. După ce au pornit la drum către Viena -menţionează cronicarul muntean – ajunşi în Transilvania, au întâmpinat o serie de piedici, pe care le-au rezolvat cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, venit în ajutorul lor, la îndemnul lui Şerban Cantacuzino. La reîntoarcerea lui Constantin Brâncoveanu, Şerban era deja grav bolnav şi Brâncoveanu a vegheat neîntrerupt la căpătâiul lui până şi-a dat obştescul sfârşit. Moartea domnului – scrie Radu Greceanu – l-a afectat foarte tare pe Constantin Brâncoveanu, care era străin de hotărârea boierilor de a-l alege ca domn. Când delegaţia, trimisă de boieri la el, a venit ca să-i propună scaunul ţării, Brâncoveanu l-ar fi refuzat, sub pretextul că aceasta ar fi o sarcină mult prea grea pentru el, lăsându-se, în final, înduplecat, ca urmare a stăruinţelor unanime ale Adunării.
Adevărul despre implicarea lui Constantin Brâncoveanu în moartea unchiului său
Realitatea se pare că a fost însă cu totul alta. Pe patul de moarte, Şerban Vodă îl recomandase ca succesor la tronul ţării pe fratele său Iordache, dar dorinţa nu i-a fost luată în seamă de Adunarea boierilor, care a pretextat că Iordache se afla departe de ţară, în acele clipe. Înalta Poartă ar fi putut interveni şi numi un domn străin intereselor ţării, dar, din motive rămase necunoscute, nu a făcut acest lucru. Se mai ştie că, după moartea acestuia, soţia lui Şerban Vodă a încercat să-l înscăuneze pe fiul său, beizadeaua Gheorghe, dar acesta fiind minor, Adunarea boierilor a refuzat propunerea doamnei, în acele momente ţara având nevoie de un domn energic şi capabil. Iată deci că la capătul mai multor tentative s-a ajuns, în cele din urmă, la Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir spune că Brâncoveanu doar „se prefăcea că are mare întristare” pentru moartea unchiului său, privind „cu bucurie ascunsă” sceptrul domnesc.
Divergenţele între Constantin Brâncoveanu şi unchiul său, Şerban Vodă
Divergenţele dintre Constantin Brâncoveanu şi Şerban Cantacuzino aveau să iasă la lumină după moartea celui de-al doilea, când atitudinea primului faţă de soţia şi fiul fostului domnitor s-a concretizat prin aceea că averile lor au fost parţial confiscate, iar urmaşii lui Şerban, obligaţi să plătească 300 de pungi cu bani şi puşi, vreme de un an de zile, sub strictă pază militară.
Radu Popescu aduce o serie de informaţii asupra celor petrecute la 29 octombrie 1688, care sunt confirmate şi de Dimitrie Cantemir. Radu Popescu scria că plana îndoiala în privinţa cauzei reale a morţii lui Şerban Vodă: „Vreun adevăr atuncia nu se va putea găsi, ce era îndoire, sau va fi, sau nu va fi”. La rândul său, Dimitrie Cantemir arată că, după o vreme, când au izbucnit divergenţe între Constantin Brâncoveanu şi Constantin Cantacuzino, domnitorul i-ar fi adus acuzaţia făţişă stolnicului: „Voi voiţi să mă pierdeţi… Pe unchiul meu Şerban Vodă, pe fratele vostru, l-aţi adăpat cu venin de moarte…” După cum se ştie, Constantin Cantacuzino Stolnicul a recunoscut singur crima comisă. În ianuarie 1716, cu prilejul mazilirii fiului său Ştefan Cantacuzino, stolnicul, în încercarea disperată de a recâştiga bunăvoinţa sultanului, a spus că-l otrăvise pe Şerban, pentru că se abătuse de la politica dusă de înalta Poartă.
Între timp, conjunctura politică internaţională din Balcani luase o altă turnură, care va explica atitudinea adoptată de Constantin Brâncoveanu. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, victoria forţelor unite austro-polone de la Viena i-a silit pe otomani să treacă în defensivă, dând posibilitatea Imperiului habsburgic să domine în unele dintre ţările în care, până atunci, au dominat turcii. După preluarea domniei, Brâncoveanu a trimis imediat doi boieri să ajungă din urmă solia, expediată la Viena de predecesorul lui. Astfel, delegaţia s-a prezentat la împărat în numele noului domn, modificând totodată şi scopul misiunii: „Domnul nu poate renunţa la protecţia Porţii, cu atât mai mult, cu cât împăratul nu se obligă să-i cuprindă în tratatul de pace pe care îşi propune să-l încheie cu turcii.” Solii, dându-şi seama că orientarea politică austrofilă a lui Şerban Vodă se diminuase, de teamă, nu s-au mai întors în Ţara Românească şi s-au oprit în Transilvania.
Gruparea formată în jurul lui Constantin Brâncoveanu a intrat în conflict cu familia Cantacuzinilor, dând impresia, la prima vedere, a unui complot de palat, când, în realitate, era vorba de interese politice, cu implicaţii mult mai largi.
Alexandru Popescu face o analiză pertinentă a situaţiei politice a momentului. Boierii ţării se adunaseră în Spătăria cu stele, pentru a-l alege domn pe Constantin Brâncoveanu. În această vreme, domnul zăcea – conform celor relatate în cronica ţării – „ca un mort din cei proşti”, vegheat doar de familia sa. Această împrejurare, adăugată la discuţiile aprinse dintre voievod şi fraţii săi (dintre care Constantin Stolnicul era personalitatea cea mai reprezentativă), ca şi amintirea unor evenimente, în cursul cărora Şerban nu se sfiise să-i înfrunte pe cei mai de seamă boieri ai ţării, au determinat răspândirea unor zvonuri în legătură cu sfârşitul său, anume, că pe Şerban „l-au otrăvit Constantin frate-său şi Constantin logofăt Brâncoveanu, nepotu-său” (cf. Radu Popescu). Multe din scrierile vremii, şi chiar de mai târziu, scot în evidenţă această bănuială, care a fost preluată, după aceea, de unii istorici.