De ce geto-dacii obişnuiau să plângă atunci când se năştea cineva şi să râdă atunci când cineva murea?


Marele istoric grec Herodot, vorbind despre locuitorii de pe malul stâng al Dunării, după ce arată că ţara acestora e bogată de parcă ar trebui să locuiască în ea zei nu nişte oameni, adaugă că ceea ce surprinde cel mai mult la aceşti locuitori este marea lor credinţă în nemurirea sufletului, de care este legată apoi convingerea că adevărata lume nu este aceasta în care trăim cu toţii, de când ne naştem şi până murim, ci cealaltă, în care nu putem intra decât dacă am dus o viaţă de virtute şi eroism. Şi Herodot adaugă că, aceşti locuitori obişnuiesc să plângă atunci când se naşte cineva şi să râdă şi să se veselească atunci când cineva moare.

Din cele spuse de Herodot, se naşte întrebarea: de unde aveau geto-dacii cunoştinţe atât de avansate despre „lumea de apoi”? Că un popor primitiv n-ar fi putut avea parte de aşa ceva. Poate că ei au intrat în contact cu o civilizaţie extraterestră avansată care le-a oferit asemenea informaţii?

Tradiţiile despre „lumea de apoi” nu pot apărea chiar din neant, ele trebuind să aibă o sursă…


DECLINARE DE RESPONSABILITATE: Conținutul prezentat în unele din articolele noastre este destinat exclusiv divertismentului sau informării. Ele explorează teorii speculative din domeniul ufologiei și cercetării paranormale. Deși ne putem baza pe fapte istorice, ipoteze publicate, zvonuri sau chiar ficțiune, cititorii nu ar trebui să interpreteze nicio parte a conținutului ca informație factuală sau definitivă, unele idei rămânând nedemonstrate de știința tradițională. Vă rugăm să le citiţi cu responsabilitate. Site-ul nu își asumă nicio responsabilitate pentru eventualele pierderi sau prejudicii rezultate din utilizarea informațiilor sau din deciziile luate de cititori în baza articolelor publicate.