Enigma clopotului cu „limbă de foc” de la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, cel care păzea comorile şi vindeca oamenii. Dar apoi l-au furat nemţii…

Mănăstirea Plumbuita este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, situată în cartierul Colentina din București, pe un mic deal de pe malul drept al râului Colentina. Ea a fost ctitorită în anul 1560 de către voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568). În anul 1647, biserica este rezidită din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab. Turnul-clopotniță este construit între 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, după ce clopotnița mănăstirii fusese grav avariată de cutremurul din 1802.

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Există și legende în jurul acestei denumiri. Se spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperișul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaș, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulțimea de ghiulele căzute pe acoperișul bisericii, topindu-se, a dat acoperișului un luciu de plumb.

În anul 1933, revista „România ilustrată” publică un reportaj în care se vorbeşte de cloponiţa de la Mănăstirea Plumbuita. Iată ce putem citi:

Pornim spre clopotnița cea mare din spatele bisericii (…) Urcăm treptele groase de stejar, aproape rotunjite de măcinișul anilor. Sus, în turlă, se mai văd încă două rame mari de metal, de care erau prinse cele două clopote ridicate de nemți.
– Aici a fost “clopotul cu limba de foc”. L-au luat nemții, fără să știe că era “clopot domnesc de bronz amestecat cu aur și cu argint” și pe deasupra clopot despre care oamenii spun “că arunca limbi de foc care se vedeau din depărtare”.
– De ce arunca limbi de foc?
– Era păzitorul comorilor de la picioarele clopotniței, care pedepsea pe cei care se apropiau să le fure.
– Și totuși comorile descoperite au fost prădate…
– Așa a vrut clopotul făcător de minuni. Oamenii aceia se vede că dezlegaseră blestemul care “lovea de moarte cu para focului” pe cei care se apropiau de comori. Câți n-au murit sub pedeapsa blestemului! Clopotul suna singur, în puterea nopții, ori de câte ori cineva din vale se apropia de clopotniță…
Ne așezarăm pe ultima treaptă. În turla în care lumina se îngâna cu întunericul este și astăzi o femeie – Profira lui Niță Teslaru – continuă Maria, care povestește ori de câte ori vine pe aici, ce minunat era clopotul domnesc pe care l-au furat nemții…
– Glasul clopotului nostru se auzea departe, departe de tot; un glas melodios, care nu semăna cu altul, pe care-l recunoșteai cu ușurință dintr-o mie de glasuri. La sărbătorile mari glasul de argint vrăjea norodul.
– Făcea minuni?
– Da, făcea destule minuni… Oamenii spun că bătrânul clopotar tămăduia paraliticii chemându-i sus, în turlă, unde le citea în taină din cărțile sfinte… S-au vindecat atâția sub vraja “clopotului cu limba de foc”.

Surse: Ion Tic – articolul “Printre ruinele de la Plumbuita”, publicat in revista “Realitatea Ilustrata”, wikipedia.org

Foto: wikimedia.org(Commons Creative – free, prelucrata)

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.