Ciuma lui Caragea

370

ciuma7În anul 1806, Rusia declara război Imperiului Otoman. Care este relevanţa acestui fapt pentru Ţara Românească şi pentru Ţările Române? Ei bine, teritoriul românesc a fost teatrul operaţiunilor militare din timpul conflictului dintre cele două imperii. Armata rusă, autoproclamată eliberatoare, a fost înregimentată în satele şi oraşele româneşti, iar capitala Ţării Româneşti a devenit punctul strategic şi preferat al ruşilor prin facilităţile pe care le oferea.

Ciuma se apropia ameninţător de sudul Dunării

Rechiziţionările începuseră, oamenii erau obligaţi să furnizeze provizii armatei ruse care, chipurile, urma să ne elibereze de sub tutela Imperiului Otoman. Jaful era ascuns sub o mască de onorabilitate. Numai că, o dată cu foametea care începuse să bântuie localităţile devenite cartiere generale ale armatei ruseşti, spre sfârşitul primului deceniu al secolului al XlX-lea începuseră să circule zvonuri îngrozitoare despre prezenţa în zonă al celui mai terifiant flagel al lumii premoderne: ciuma. În Bulgaria şi Turcia fuseseră anunţate cazuri de îmbolnăviri de ciumă, iar armata rusă, aflată în marea ei majoritate în jurul Bucureştilor, avea nevoie din ce în ce mai acută de spitale de campanie, fără a anunţa, însă, care era motivul acestei necesităţi. Se încerca ascunderea molimei care se răspândea, deja, cu repeziciune, în raidurile soldaţilor ruşi. În martie 1809, comandantul şef al armatei ruse confirmă zvonul că peste Dunăre bântuia ciuma, dar nu spune încă nimic despre cei 5000 de soldaţi ruşi care sufereau de o boală rămasă încă nediagnosticată, dar care, după măsurile luate de comandanţii ruşi, era în mod evident ciumă.

Cine vroia să intre în ţară…era afumat!

Domnul, împreună cu Divanul Ţării Româneşti, hotărăşte ca graniţele ţării să fie „securizate”, astfel încât să se supravegheze traficul de persoane dinspre ţările afectate: Bulgaria şi Turcia. Aşadar, se instituie carantina, astfel încât fiecare persoană care ar fi vrut să intre în ţară trebuia să fie întâi cercetată, în „lazarete” special concepute pentru cei atinşi de molimă, „să se vază de este sănătos şi să se afume, să se aerisească şi când se va slobozi să vie, de va avea trebuinţă aici în ţară, iar până nu se va face urmarea aceasta cu paza lazaretului, să nu se amestece nimeni cu dânşii…”

În această vreme, soldaţii ruşi continuau să se îmbolnăvească alarmant, iar primele semne de ciumă încep să apară şi printre civilii bucureşteni. Cum încă nu se ştiau cu certitudine simptomele, se întocmeşte o Comisie de medici care să cerceteze dacă boala devastatoare ce se prefigura este ciumă sau tifos. Iar soldaţii ruşi continuau să moară pe capete, într-un raport precizându-se că într-un singur an 1808-1809 au murit 17 000 de oameni „de disenterie şi febre epidemice…”, fără a se specifica despre ce fel de epidemii este vorba. Şi totuşi, pînă la pacea încheiată între turci şi ruşi la Bucureşti, prin care Moldova pierde Basarabia în favoarea Rusiei, molima a făcut ravagii numai printre soldaţii ruşi.

Ciuma izbucneşte cu furie…

Spre sfârşitul anului 1812, în toată Ţara Românească plutea ameninţarea că după război şi foametea care pustia ţara, urma conform algoritmului sinistru, lovitura de graţie a ciumei. Încă nu se prevestea nimic catastrofal. Oamenii erau în pragul inaniţiei, după ravagiile făcute de ruşi, iar iarna se apropia ameninţător. După război se instituise carantina, la principalele puncte de trecere, Brăila, Călăraşi, Giurgiu şi Zimnicea. Chiar şi Vodă Caragea la sosirea în ţară a stat în carantină, spun unii, deoarece venea din regiunile bîntuite de ciumă ale Porţii.

La 10 decembrie 1812, ciuma izbucneşte cu furie în Teleorman. Autorităţile de aici sunt îngrozite de numărul morţilor, cărora cioclii din regiune nu le puteau face faţă, încât apelează la autorităţile de la Bucureşti cu rugămintea de a li se trimite un număr suplimentar de cioclii. Răspunsul Bucureştiului este o ameninţare cum că dacă nu reuşesc să se descurce cu ce au la îndemână, „nu veţi avea cuvânt de îndreptare…”, adică nu vor putea scăpa nepedepsiţi.

Molima se întinde însă şi în Moldova unde domnea, de curând, venit o dată cu Caragea, Vodă Callimachi. În urma ameninţării ciumei, ruşii închid frontiera de peste Prut, dar se pare că adevăratul motiv era împiedicarea circulaţiei între cele două regiuni surori. Acest raţionament este lansat de Fornetti, consulul francez la Iaşi, care crede că ameninţarea ciumei poate fi îndepărtată prin venirea iernii ce va aduce şi îngheţul, care ar împiedica, credea consulul, extinderea bolii.

În Ţara Românească, proaspătul principe, Ioan Caragea, stabileşte un fel de Direcţie sanitară, Epistatul special al lazaretelor, în fruntea căruia îl numeşte pe Postelnicul Costache Şuţu, centralizând astfel informaţiile privitoare la potenţialele cazuri de ciumă.

La 6 mai 1813, domnitorul începe să simtă apropierea ciumei, vede cu ochii săi oameni plini de bube, şi cere ca medicii să cerceteze cazurile suspecte, pentru a da un verdict. În acest răstimp, graniţele sunt păzite de soldaţi, iar carantina este obligatorie, intrarea în ţară neputându-se face în alte condiţii, decât sub ameninţarea pedepsei capitale. Se întrerupe orice comunicaţie cu Turcia, paza sanitară şi militară este drastică, şi cu toate acestea, la 11 iunie, ciuma apare în jurul mănăstirii Văcăreşti. Se interzice circulaţia înspre şi dinspre Văcăreşti, numindu-se 13 oameni care să stea de pază pentru ca nimeni să nu treacă fraudulos bariera. Se iau în evidenţă toţi cerşetorii din Bucureşti şi este numit un al doilea Epistat, banul Radu Golescu, pentru a supraveghea acţiunile sanitare şi măsurile dictate de domnitor împreună cu Postelnicul Şuţu.

ciuma8Bolnavii sunt duşi obligatoriu la azilele de ciumă

Oficial, epidemia de ciumă a fost recunoscută la 4 iulie 1813, când se închid toate barierele oraşului, rămânând funcţionale numai 8, şi când se numesc epistaţii de mahalale, care erau obligaţi ca împreună cu preotul şi cu vătăşelul mahalalei să intre din casă în casă şi să cerceteze dacă sunt bolnavi care prezintă simptomele ciumei. Bolnavii erau duşi cu carele cu boi, la Dudeşti, unde era lazaretul. Ca măsură de protecţie, la cele 8 puncte de intrare în oraş se va construi câte o poartă păzită.

Blestemul mitropolitului pentru cei ce nu respectă regulile de prevenire a ciumei

De la Domnie sunt emise o serie de decrete pe care telalii sunt puşi să le citească pe la răspântiile oraşului, în care oamenilor li se spune cum să se ferească de boală. Unul dintre aceste decret a fost însoţit, la cererea expresă a lui Vodă Caragea, de un înfiorător blestem al mitropolitului care să se abată asupra celor care nu respectau instrucţiunile. Principalele modalităţi de evitare a îmbolnăvirii de groaznica maladie erau: afumarea obiectelor şi a persoanelor, spălarea mai frecventă a hainelor şi a trupului, curăţenia desăvârşită a ogrăzii şi a casei. Toţi preoţii parohiilor sunt îndemnaţi de Domn să ceară îndurare de la Cel de Sus, făcând slujbe şi molifte pentru îndepărtarea ciumei.

Cadavre mutilate de câini

Dar Dumnezeu nu a putut interveni în derularea bolii. Totul depindea de oameni, iar oamenii erau îngroziţi de priveliştile înfiorătoare: cadavre împrăştiate pe drumuri, pe care nimeni nu le îngropa, şi care, în cele din urmă, deveneau hrana câinilor rămaşi fără stăpân, cioclii care îi jefuiau pe cei morţi şi pe cei muribunzi deopotrivă, batjocorind fără milă trupurile tinerelor lovite de boala necruţătoare şi trăgând să moară.

Sălbăticia cioclilor

La flagelul bolii se adăuga sălbăticia cioclilor, plătiţi de stăpânire tocmai pentru a fi instrumentul de control al bolii. Despre cruzimea multora dintre aceştia, Ion Ghica scria: „Spaima intrase în toate inimele şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi dădea bărbatul pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roş de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimele făcute de aceşti tâlhari asupra bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce reuşea să facă boala în 2-3 zile! Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns decât ceilalţi, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi de vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ pe pământul ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor!…”

Până şi medicii fugiseră de ciumă

Deşi se interziseseră adunările de oameni, târgurile, circulaţia liberă şi se impuseseră măsuri drastice vânzătorilor şi cumpărătorilor, deşi fuseseră scoase din oraş cu forţa şatrele de ţigani, ciuma a continuat să facă victime pe parcursul unui an întreg. În ciuda faptului că oamenii au obţinut de la Vodă permisiunea de a pleca din oraş pentru a se stabili temporar în jurul acestuia, sperând că astfel vor scăpa de boală, se poate ca ei să fi răspândit ciuma şi în satele din jurul Bucureştilor, căci controalele impuse de Vodă erau făcute în silă, fără conştiinţa importanţei lor. Până şi medicii fugiseră din oraş, ceea ce l-a determinat pe Caragea să le taie salariile plătite de vistierie.

La un an de la dezlănţuirea molimei, încet-încet, lucrurile au reintrat pe făgaşul normal, cel puţin în Bucureşti, unde ciuma începea să dea înapoi. Activităţile zilnice şi-au reluat cursul, însă satele din jurul Bucureştilor au început să fie bântuite, la rândul lor, de boala mortală. Deja trecut printr-o experienţă de coşmar cu ciuma bucureşteană, Vodă le trimite ordine precise şi eficiente. Ispravnicii nu trebuie decât să le urmeze întocmai, altfel vor fi ţinuţi vinovaţi de suferinţele şi pagubele produse oamenilor din judeţele lor, dând socoteală în faţa lui Vodă însuşi.

40.000 de morţi, bilanţul ciumei lui Caragea

Se pare că această ciumă, cunoscută sub denumirea de „Ciuma lui Caragea”, a făcut cele mai multe victime dintre toate molimele care au bântuit ţările române. Un cronicar al vremurilor susţine că au murit peste 90 000 de oameni într-un an de zile. Însă, se pare că au fost în jur de 40 000 de morţi într-un an de zile în întreaga Ţară Românească. Dar această ciumă a continuat să bântuie meleagurile româneşti mult spre jumătatea secolului al XlX-lea, stingându-se cu desăvârşire de-abia în anul 1830.