Site de secrete, stiinta si metafizica

Sufletul, după ce moare omul, cântăreşte 21 de grame?

13 13

suflet17Reclama pentru filmul 21 Grams din 2003 începe cu un enunţ foarte interesant, dar cu desăvârşire fals: „Se spune că pierdem 21 de grame exact în clipa morţii”. Este un fapt care atrage, cu siguranţă, atenţia – dar este nefondat ştiinţific. Timp de sute, dacă nu chiar mii de ani, oamenii au crezut că „sufletul” are o prezenţă fizică foarte concretă.

De-abia în 1907, un anume doctor Duncan MacDougall, din Haverhill, Massachusetts, a încercat efectiv să cântărească un suflet. Pentru acest studiu el a recrutat şase pacienţi în stadii terminale. În biroul său a construit un pat special „aranjat pe un cadru foarte uşor construit pe balanţe foarte sensibile”. El a pretins că balanţele aveau o precizie de până la, aproximativ, 5,6 grame. Conştient că un muribund s-ar putea zvârcoli şi, astfel, deregla acest sistem sensibil de balanţe, a decis să „aleagă un pacient care moare de o boală care produce o mare epuizare, moartea survenind cu foarte puţină sau chiar fără nicio mişcare musculară, întrucât, în acest fel, balanţele ar putea rămâne perfect echilibrate şi orice pierdere de greutate ar putea fi sesizată imediat.”

Şi-a publicat lucrarea „The Soul: hypothesis containing soul substance together with experimental evidence of the existence of such substance” în ediţia din aprilie 1907 a publicaţiei American Medicine. El a afirmat că a măsurat o pierdere în greutate în momentul morţii, pretinzând că aceasta era asociată cu părăsirea trupului de către suflet. A scris, de lângă patul special al unuia dintre pacienţi, că „după 3 ore şi 40 de minute, acesta a expirat şi, în acelaşi moment al morţii, balanţa s-a înclinat cu un sunet ce a putut fi auzit, lovind piedica inferioară şi rămânând acolo fără să revină la poziţia iniţială. Pierderea a fost apreciată la 21 de grame”.

S-a simţit şi mai încurajat atunci când a repetat experimentul cu 15 câini, în cazul cărora nu a înregistrat nicio schimbare în greutate în momentul morţii. Acest lucru se potrivea de minune cu opinia populară conform căreia câinii nu au suflet, neînregistrând, astfel, nicio pierdere în greutate în clipa morţii.

Dar chiar înainte ca acest articol să apară în American Medicine, ziarul New York Times a publicat, pe 11 martie 1907, un articol despre el: „Soul Has Weight, Physician Thinks” (Un medic e de părere că sufletul are greutate). Avea, de acum, o reputaţie garantată, fiind publicat atât într-un cotidian cât şi într-un jurnal medical.

Greşelile studiului “Sufletul cântăreşte 21 de grame”

Ca rezultat, „faptul” că sufletul cântăreşte 21 de grame a intrat în domeniul cunoaşterii comune. Dar dacă studiem cu atenţie activitatea sa ştiinţifică, devin evidente o serie de probleme. În primul rând, un grup de 6 muribunzi nu reprezintă un eşantion suficient de mare. Orice student începător la statistică ştie că rezultatele obţinute de pe urma unui astfel de eşantion nu au vreo relevanţă statistică.

În al doilea rând, şi cel mai important, el a obţinut rezultatul care îl interesa (adică o pierdere de greutate în momentul decesului) doar la unul dintre cei şase pacienţi! Două rezultate au fost excluse din pricina „problemelor tehnice”. Alt pacient a pierdut doar temporar cele 21 de grame – câştigându-le imediat înapoi (oare se întorsese sufletul său?) Alţi doi pacienţi au prezentat o pierdere imediată de greutate în clipa decesului, dar au pierdut şi mai multă greutate câteva minute mai târziu (oare au murit de două ori?). De aceea, el nu a folosit şase rezultate, ci numai unul. Acesta este un exemplu foarte bun de „raportare selectivă”. A păstrat doar un rezultat care îi sprijinea teoria, ignorându-le pe celelalte şase care nu o făceau.

A treia problemă este ceva mai subtilă. Chiar şi în ziua de azi, cu toată tehnologia sofisticată, este uneori foarte dificil să stabileşti momentul exact al morţii. Şi, în plus, la care moarte se referea – moartea celulară, moartea cerebrală, moartea fizică, moartea inimii, moartea legală? Cum putea dr. MacDougall să fie atât de sigur, în 1907? Şi cât de sensibile şi de precise erau balanţele sale?

Din acest unic rezultat, care nu a putut fi reprodus, a luat naştere un mit de durată. Poate, într-adevăr, să existe o uşurare în clipa morţii – dar acest experiment nu a dovedit-o. Ce este sigur, însă, e faptul că lăsăm ceva în urma noastră în clipa morţii – impactul de durată pe care l-am avut asupra celorlalţi. De ce să nu măsurăm amploarea acestui impact mental, în loc să încercăm să măsurăm greutatea sufletului?

Sufletul se ridică sau se coboară?

Există o contradicţie în teoria că trupul devine mai uşor odată ce îl părăseşte sufletul. La urma urmei, dacă sufletul este mai uşor decât aerul, ridicându-se, trupul rămas în urmă ar trebui să devină mai greu. Închipuiţi-vă că sunteţi aşezaţi în echilibru, pe capătul unui leagăn-balansoar. Sunteţi legaţi de câteva baloane mari, pline cu heliu. Baloanele încearcă să se ridice. De fapt, ele vă fac mai uşori decât greutatea dumneavoastră reală. Dacă tăiaţi sfoara de care sunt legate baloanele, ele se vor ridica imediat, îndepărtându-se. Nu vă mai conferă nicio „greutate negativă” şi, de aceea, deveniţi mai grei, capătul celălalt al leagănului începând să se ridice.

Dar nu asta s-a întâmplat în experimentul lui MacDougall cu paturile. În acel caz, celălalt capăt al balansoarului s-a dus în jos. Asta înseamnă (presupunând că experimentul său a funcţionat) că sufletul este mai greu decât aerul. Atunci când părăseşte corpul, sufletul ar trebui să cadă şi să se scurgă în jos, nu să plutească uşor către ceruri. Poate că dacă sufletul este mai greu decât aerul (ca o pasăre) ar putea totuşi zbura dacă dă din aripi…

Citește și

Utilizăm cookie-urile pentru a îmbunătăţi funcţionalitatea site-urilor noastre, pentru a te ajuta să navighezi mai eficient de la o pagină la alta, pentru a memora preferinţele tale şi, în general, pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorilor. Accept Cititi mai multe

Politica de intimitate si Cookie