O ipoteză terifiantă: este Pământul un fel de „grădină zoologică” pentru extratereştri pentru a face experimente cu noi, oamenii?

3.259 vizualizari

În literatura ufologică de specialitate, s-au semnalat numeroase cazuri de răpiri extraterestre, care au fost chiar investigate de psihiatri în şedinţele de hipnoză. Dar, dacă aceste răpiri chiar au avut loc (şi nu e niciun fel de farsă), care e scopul lor? De ce extratereştrii ar răpi oameni, pentru ca apoi să le dea drumul?

O ipoteză terifiantă ar fi „ipoteza grădinii zoologice” sau, altfel spus, a rezervaţiei extratereştrilor. Conform acesteia, Pământul este o uriaşă rezervaţie naturală, o insulă a Universului in care viaţa diverselor specii este lăsată, in mare, în voia hazardului, sub interdicţia oricărui amestec notabil, făcându-se cel mult unele mici corecţii in evoluţia fiinţei inteligente.

Aşa cum remarcă mai mulţi răpiţi sau contactaţi, pământenilor li se recunoaşte tot dreptul de a se omori intre ei, li se recunoaşte chiar şi dreptul de a decide dacă vor să se dezvolte în pace ori îşi vor arunca planeta în aer; extratereştrii vor interveni cel mult pentru a salva unele exemplare umane; ca să nu se piardă, totuşi, glorioasa lor spiţă.

Diane Tai, o pacientă a Dr. Fiore, işi reamintea sub hipnoză că i s-ar fi spus că extratereştrii sunt faţă de noi în acelaşi raport în care ne aflăm
noi înşine faţă de animalale noastre. În această lumină, obiectivul extratereştrilor nu este cel de a ne trata ca de la egal la egal, ci de a exercita asupra noastră un control ca de la proprietar la proprietate.

Deci, stăpânii poate se distrează cu vizite turistice, poate se ocupă de hibridări, poate fac asupra noastră tot soiul de alte experimente, ca pe cobai. În acest scop, au nevoie de indivizi aleşi după criterii proprii, care nouă ne scapă. Ei nu-şi bat capul să lege conversaţii, altele decât cele strict necesare scopului urmărit, iar dacă ceea ce ne spun este înţesat de absurdităţi, nu vor avea mustrări de conştiinţă. Şi mai ales nu se pune problema să ceară voie vreunei oficialităţi pământene pentru toate acestea.

Grija ca să nu ni se perturbe obiceiurile, modul nostru de viaţă, nu exclude, prin urmare, micile intervenţii. De altfel, şi pe Pământ, cei ce au in grijă o grădină zoologică ori o rezervaţie, intervin uneori discret, atunci când accidentarea sau îmbolnăvirea unor exemplare riscă să dăuneze obiectivelor urmărite, fără ca, prin aceasta, să interfere prea mult in mersul firesc al vieţii animalelor.

Ştim că în rezervaţiile africane se implantează în cornurile rinocerilor capsule minuscule, se agaţă coliere de gâtul unor zebre ş.a.m.d., bineînţeles după ce animalele au fost ameţite cu gloanţe somnifere sau prin alte mijloace similare. Acele obiecte au in interiorul lor emiţătoare minuscule, prin care naturaliştii urmăresc traseul parcurs, locurile de cuibărire şi multe altele. Uneori, urmărirea se face din satelit, iar centralizarea datelor cu ajutorul reţelelor de calculatoare. Alteori, ca in cazul păsărilor, se pot utiliza simple inele inscripţionate sau alte marcaje.

Oare să fie aceasta explicaţia micilor obiecte implantate, conform declaraţiei martorilor, in nas, sub pielea piciorului ori in alte locuri, a răpirilor repetate, a figurilor geometrice sau poate, chiar, a cicatricelor care apar pe piele, a unor însănătoşiri inexplicabile ş.a.m.d.? Servesc ele pentru a se studia deplasarea celor marcaţi? Pentru a putea fi regăsiţi, din când in când, pentru câte un control?