Ads Blocker Image Powered by Code Help Pro

Aveti un program de blocare a reclamelor

Va rugam sa ne sustineti, dezactivand programul de blocare a reclamelor. Multumim!

Powered By
Best Wordpress Adblock Detecting Plugin | CHP Adblock

Marele secret al originii demonilor: sunt ei spiritele neîntrupate ale Giganţilor Nephilim, ucişi în Marele Potop?


Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

Toți cei familiarizați cu Biblia știu că ea ne vorbește despre îngeri și demoni. Dar cei mai mulți ar fi surprinși să afle că nu există niciun verset în Biblie care să explice de unde au venit demonii. Creștinii presupun că demonii sunt îngeri căzuți, aruncați din cer, împreună cu Satana (diavolul), chiar înainte de ispita lui Adam și a Evei. Dar, nu există o astfel de poveste în Biblie. Singura descriere a ceva asemănător se află în Apocalipsa 12:9 – „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el”, dar ocazia pentru întregul episod a fost nașterea lui Mesia (Apocalipsa 12:4-6), un eveniment mult după Adam și Eva. Ideea unei căderi primordiale a îngerilor vine de fapt din tradiția Bisericii și din marele poet englez John Milton, în lucrarea sa „Paradisul pierdut”.

Deci, dacă Biblia nu consemnează o expulzare din Cer a îngerilor care apoi au devenit cunoscuți ca demoni, de unde vin totuşi demonii? Există, de fapt, un răspuns simplu la această întrebare, dar este probabil unul despre care nu aţi auzit niciodată: în textele evreiești antice precum Manuscrisele de la Marea Moartă, demonii sunt spiritele neîntrupate ale giganților Nephilim morți, care au pierit în timpul Marelui Potop.

Primele patru versete ale Bibliei despre Potop spun următoarele: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice. Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. (Geneza 6:1-4).

Fiii lui Dumnezeu – îngerii într-un limbaj mai familiar – depășesc granița rânduită de Dumnezeu dintre Cer și Pământ, făcând copii cu femei-oameni. Acești copii sunt numiți Nephilim. Termenul „Nephilim” nu înseamnă „Cei Căzuți”, ci înseamnă „Giganți”.

În religia mesopotamiană, ființele divine cunoscute sub numele de Apkallu sunt un punct central al versiunii mesopotamiane privind Marele Potop. Apkallu sunt cei care au răspândit cunoașterea divină pentru umanitate. Când Marii Zei au decis că oamenii sunt prea zgomotoși și că trebuie să fie distruși, Apkallu au venit cu un plan pentru a păstra cunoștințele divine de care aveau nevoie umanitatea: au făcut copii cu femeile umane. Planul a funcționat, deoarece oamenii semidivini care au supraviețuit Potopului au reconstruit civilizația. Ei au fost cei puternici, a căror înțelepciune au condus la măreția orașelor precum Babilonul. Acești „Apkallu din a doua generație” nu erau doar hibrizi zei-oameni, ci au fost descriși și ca Giganți în epopeele mesopotamiene. Ghilgameș este poate cel mai familiar exemplu. El este numit „Stăpânul Apkallu” într-o inscripție cuneiformă pe un mic sigiliu de lut.

Fiecare element al poveștii biblice – ființele divine care conviețuiesc cu femeile umane și produc urmași uriași – este reprezentat şi în povestea mesopotamiană. Atât părinții divini, cât și copiii lor uriași sunt numiți Apkallu în sursele cuneiforme. Deși este interesant (și bizar), s-ar putea să vă întrebați ce legătură are asta cu demonii. Răspunsul este teologia.

Geneza 6:1–4 a fost scrisă de israeliți, care au vrut să arate că Apkallu dinaintea Potopului nu erau „băieții cei buni”. Ceea ce au făcut ei a fost rău, iar urmașii uriași Apkallu, rezultaţi din nelegiuirea lor, au fost dușmani ai adevăratului Dumnezeu al Cerului. De fapt, proprii lor urmași Giganți au fost hotărâți să anihileze Israelul mulți ani mai târziu.

Mai târziu, în istoria biblică, în zilele lui Moise și Iosua, israeliții s-au întâlnit cu grupuri de războinici foarte mari numiți Anakim. Numeri 13:33-34 ne spune în mod explicit că Anakimii provin din Nephilimi: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: „Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor”.

Clanurile gigantice au primit și alte nume: Emim, Zamzummim și Refaim (Deut. 2-3). Războaiele de cucerire a țării au necesitat anihilarea acestor uriași Anakimi, motiv pentru care Iosua a rezumat cucerirea astfel: „Nu a mai rămas niciun Anakim în țara poporului lui Israel. Numai în Gaza, în Gat și în Asdod au rămas unii”. Acestea erau trei cetăți filistene. Goliat avea să vină de la unul dintre ei în zilele lui David: „Atunci a ieşit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă” (Cartea 1 a Regilor 17:4).

Cheia pentru înțelegerea modului în care acești uriași au fost percepuți ca demoni în materialul biblic – o idee care a fost foarte mult concentrată în scrierile produse după Vechiul Testament – este termenul Refaim. În Vechiul Testament, Refaimii sunt descriși ca stăpâni uriași de război: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; Şi aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi” (Deuteronom 2:10-11), dar și ca spirite înfricoșătoare, sinistre, fără trup, „umbrele” din Lumea de jos, numit în ebraică Sheol: „Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta. Pentru tine el deşteaptă umbrele, pe toţi stăpânitorii pământului; el ridică de pe jilţurile lor pe toţi împăraţii pământului” (Isaia 14:9); „Morţii nu vor mai trăi şi umbrele nu vor învia, fiindcă Tu le-ai pedepsit şi le-ai nimicit şi ai şters până şi numele lor” (Isaia 26:14); „Înaintea lui Dumnezeu, umbrele răposaţilor tremură sub pământ, iar apele şi vietăţile din ape se înspăimântă” (Iov 26:5). Spiritele fără trup ale acestor Giganți au fost asociate prin urmare cu sălașul morților, ceva de care toată lumea se temea, deoarece toată lumea se temea de moarte.

Dar Refaimii aveau și o altă asociere îngrozitoare. Există aproape 10 referiri în Vechiul Testament la un loc numit Valea Refaimului (de exemplu, 2 Sam 5:18, 22; 23:13 ). Iosua 15:8 și 18:16 ne spune că Valea Refaimului se învecina cu o altă vale – Valea lui Hinom. În ebraică „Valea lui Hinnom” este o expresie din care derivă numele de „gheenă” – un termen legat conceptual de Hades/Iad în Noul Testament.

În Cartea lui Enoh, fiii ticăloși ai lui Dumnezeu din Geneza 6:1-4 nu sunt numiți numai îngeri, ci sunt numiți Veghetori. Legătura cu Apkallu din legendele mesopotamiene este una inconfundabilă. Cartea lui Enoh explică cum Veghetorii și urmașii lor au fost sursa demonilor:

– Pe când copii oamenilor se înmulţiseră în acele zile. s-a făcut ca ficele lor s-au născut graţioase şi frumoase. Şi atunci, când îngerii, copii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; şi ei şi-au spus unii altora: să ne alegem femei din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele.

– Atunci Mihail şi Gabriel, Rafael, Suryal şi Uriel, îşi coborâră privirile lor din Cer spre pământ, şi au văzut valurile de sânge care-l înroşeau.

– Şi femeile au născut uriaşi. Şi tot pământul a fost acoperit de sânge şi fărădelegi. Şi iată acum, ca sufletele celor morţi, ridică glasurile către tine. Şi s-au ridicat plânsetele lor până la porţile cerului. Vaietele lor urcă spre tine; oamenii nu pot să scape de salniciile care acoperă faţa pământului.

– Apoi, Domnul spuse către Rafael: „Prinde-l pe Azaziel, leagă-i picioarele şi mâinile; aruncă-l în întunericul veşnic şi părăseşte-l în pustia Dudael”. Fă să plouă peste el pietre grele şi ascuţite; învăluieste-l în întuneric deplin. Să rămână acolo pentru totdeauna, fie ca faţa să rămână acoperită cu un voal gros; şi fie ca el să nu mai vadă lumina niciodată. Şi când se va face ziua judecăţii, aruncă-l în foc.

– Dar acum uriașii născuți din uniunea duhurilor și cărnii vor fi numiți duhuri rele pe pământ, pentru că locuința lor va fi pe pământ și în interiorul pământului. Duhurile rele au ieșit din trupurile lor. Pentru ca din ziua în care au fost creați din cei sfinți au devenit Veghetorii; prima lor origine este fundamentul spiritual. Ei vor deveni răi pe pământ și vor fi numiți duhuri rele.

Cartea lui Enoh îi numește pe Giganți „spirite bastarde” – o expresie folosită pentru demoni în mai multe Manuscrise de la Marea Moartă. Un psalm non-biblic găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă îi numește pe demoni „sămânța omului și sămânța celor sfinți”, o referire clară la spiritele fără trup ale urmașilor divino-umani din Geneza 6: 1-4.

Mai multe fire ale acestei explicații pentru demoni apar în Noul Testament. De exemplu, în Cartea lui Enoh se spune că Veghetorii urmau să fie legați „timp de 70 de generații sub stâncile pământului”. Această credință se găsește în 2 Petru 2:4-5 , unde Petru, vorbind despre zilele lui Noe, spune: „Dumnezeu nu i-a cruțat pe îngeri când au păcătuit, ci i-a aruncat în iad și i-a încredințat în lanțurile întunericului sumbru ca să fie păstrați. până la judecată”. Petru și autorul Cărţii lui Enoh se aflau pe aceeași lungime de undă: amândoi au înțeles contextul original pentru Geneza 6:1–4.


Lasă un comentariu