În anul 1877, geograful german Ferdinand von Richthofen dădea un nume căilor comerciale ce străbăteau două continente (Europa şi Asia): Drumul Mătăsii. De-a lungul timpului, numeroşi negustori, misionari, pelerini, soldaţi şi aventurieri au călătorit pe Drumul Mătăsii. Caravanele porneau din Siria, ajungeau în văile fluviilor Sîrdaria (cel mai lung fluviu din Asia centrală – 2212 km) şi Amudaria, treceau Munţii Hindukuş şi străbăteau deşerturile Chinei centrale, îndreptându-se către capitala împăraţior chinezi. Duceau din Occident aur şi argint, sticlă, chihlimbar şi lână şi aduceau din Orient scorţişoară, mosc, santal, smirnă şi tămâie, dar şi diamante, rubine, turcoaze, lapislazuli, perle, porţelan sau mătase.
Istoria Drumului Mătăsii este mai mult decât o istorie a comerţului; el a intermediat dialogul între culturile orientală şi occidentală înainte de apariţia mijloacelor moderne de transport.
În secolul I d.Hr., Occidentul şi Orientul ştiau foarte puţine una despre cealaltă şi comunicau numai prin intermediari. Puţini au fost călătorii care au reuşit să parcurgă întregul traseu. Şi mai puţini ne-au lăsat mărturii scrise despre aceste peripluri. Itinerarele parcurse pentru a se ajunge la Roma, de pildă, ne sunt cunoscute datorită lui Ptolemeu, dar interpretarea toponimelor de pe hărţile acestuia este dificilă în afara zonelor de influenţă romană.
În vremea romanilor, nu se ştia decât foarte puţin despre oamenii care trăiau undeva, în îndepărtatul Orient, unde se cultiva „arborele de lână”. Romanii au cunoscut ţesăturile de mătase în secolul I î.Hr., când legiunile lor au ajuns în Asia. În Roma primelor două veacuri d.Hr., patricienii apreciau acest material fin şi uşor, foarte căutat, dar şi foarte scump; se spune că folosirea lui a trebuit să fie limitată, deoarece se considera că transparenţa şi delicateţea mătăsii erau semne ale decadenţei; în acea epocă, creşterea viermilor de mătase şi obţinerea acestui material nu erau cunoscute în Occident.
Legenda spune că abia în secolul al V-lea d.Hr. secretul a părăsit China, odată cu o prinţesă chineză care s-a căsătorit cu regele Kothanului şi a plecat din ţara ei, ascunzând în părul strâns în coc câteva seminţe de dud şi viermi de mătase. Un secol mai târziu, spune o altă legendă, doi călugări bizantini au reuşit să ascundă câţiva viermi de mătase în toiegele lor; se pare că după această dată ţesutul mătăsii, material atât de apreciat, a devenit unul dintre cele mai importante meşteşuguri din Imperiul Bizantin.
O mare parte a ţesăturilor de mătase care făceau obiectul tranzacţiilor cu Occidentul proveneau din schimburile între chinezi şi populaţiile nomade, ce locuiau în teritoriile situate în nordul şi nord-estul teritoriului controlat de hanii mongoli. Chinezii ofereau, în schimbul păcii, ţesături de mătase. Ţesăturile respective erau apoi schimbate în natură cu alte mărfuri şi se îndreptau către Asia Centrală, Orientul Apropiat sau India.
Pe uscat sau pe apă, mătasea ajungea în cele din urmă în Europa. Pe cămile în deşert, cu asinii peste munţi, cu corăbiile pe Marea Mediterană, negustorii orientali aduceau mirodenii, pietre preţioase şi semipreţioase, parfumuri, porţelan şi, bineînţeles, mătase, în călătoria de întoarcere, la fel de dificilă şi plină de primejdii, duceau cu ei mărfuri la fel de rare.
Începând cu secolul II d.Hr., istoria Drumului Mătăsii poate fi împărţită în trei mari perioade. Prima dintre ele, ce poate fi plasată între secolele al ll-lea şi al Vlll-lea, este cea a răspândirii marilor religii. Budismul, apărut în India, ajunge în Asia Centrală şi apoi în China prin intermediul negustorilor convertiţi la această religie. Chinezii încep să călătorească şi ei spre India pentru a afla mai multe despre patria lui Buddha. Şi alte noi religii îşi fac apariţia în China: nestorianismul (doctrină religioasă condamnată ca erezie de sinodul din Efes din 431), și islamismul, care a pătruns în China în secolul al Vlll-lea, adus de negustorii arabi pe uscat, dar mai ales pe mare, în regiunea Cantonului.
A doua perioadă de înflorire a Drumului Mătăsii poate fi considerată cea cuprinsă între secolele XI-XII și secolul al XVII-lea. Este o epocă de relativă linişte, ce a urmat cuceririi mongole, începând cu secolul al Xlll-lea. Călătorii apuseni pătrund şi ei în Orientul Îndepărtat. Mongolii îşi consolidaseră dominaţia asupra Asiei, iar călătoriile pe uscat sunt mai sigure şi mai uşoare datorită unei eficiente reţele de staţii de poştă, care facilita deplasarea trupelor, dar şi a negustorilor. Europenii se îndreaptă către China din două motive: pentru a lupta împotriva răspândirii islamismului şi pentru a dezvolta relaţii comerciale.
În acest context au avut loc cele două călătorii ale familiei Polo din Veneţia, în prima călătorie, fraţii Polo au ajuns în China căutând, fără îndoială, să câştige cât mai mult de pe urma acestei călătorii de afaceri. Dar în 1271, când alături de tatăl şi de unchiul său se află şi tânărul Marco Polo, ei duc şi mesajul papei Grigore al X-lea către Marele Han. Ce s-a întâmplat cu solia se ştie mai puţin, dar Marco Polo a rămas aproape 20 de ani în îndepărtatele ţinuturi stăpânite de hanul Kubilai, lăsându-ne „Descrierea lumii”, în care prezintă în detaliu China mongolă.
Într-o relatare a lui Francesco Pegolotti din 1340 sunt prezentate itinerarele şi mijloacele de transport ale Drumului Mătăsii. Aflăm astfel, că plecând de pe ţărmul Mării Azov, se putea ajunge la Astrahan cu căruţa trasă de cai (în 10 zile) sau boi (în 25 de zile). De-a lungul coastei septentrionale a Mării Caspice, negustorii aveau de ales între calea maritimă şi cea terestră. Apoi ajungeau, cu cămilele, în 25 de zile, pe malurile fluviului Amudaria, de unde se îndreptau, pe asini, către regiunea Taşkentului, parcurgând acest drum în 35 de zile. De aici mai erau necesare încă 70 de zile pentru a ajunge în China centrală.
Din secolul al XIV-lea, marea ciumă care face ravagii în Europa şi decăderea Imperiului Mongol reduc posibilităţile de călătorie pe uscat, iar negustorii optează mai ales pentru mare.
A treia şi ultima perioadă în care europenii pornesc pe Drumul Mătăsii, redescoperit, este cea a expediţiilor arheologice. Către sfârşitul secolului al XIX-lea se organizează mai multe misiuni care au redescoperit comorile de artă aflate pe calea comercială demult uitată, în faţa ochilor uimiţi ai arheologilor a apărut o întreagă civilizaţie pierdută, căci pe Drumul Mătăsii poate fi găsit un impresionant capitol al istoriei culturii umane. Au fost descoperite marile rituri ridicate de călugării misionari budişti ce călătoreau din India către China, temple şi mănăstiri înălţate în locuri stranii şi uneori periculoase, ce ofereau refugii sigure călătorilor. În aceste sanctuare au fost găsite sute de picturi şi sculpturi de o deosebită fineţe, cele mai vechi datând din secolul al V-lea, aflate într-o stare de conservare excepţională. Tot aici au fost descoperite mai bine de o mie de picturi pe mătase, statuete şi alte obiecte, ca şi zeci de mii de manuscrise. Descifrate, acestea le-au oferit informaţii de nepreţuit cercetătorilor privind perioada cuprinsă între secolele al lll-lea şi al Xlll-lea.
O dată cu începutul anilor ‘80 istoria Drumului Mătăsii cunoaşte o nouă epocă. UNESCO a înscris printre activităţile sale „studierea integrală a Drumului Mătăsii”, considerat iniţiator al unei culturi a păcii.