Iugoslavia, aflată sub conducerea lui Tito, a avut un statut mai „occidental” în perioada comunistă. Prin legea din 27 iunie 1950 pentru autogestiunea întreprinderilor, s-a realizat o reformă economică care avusese drept consecinţă ridicarea Iugoslaviei din rândul ţărilor subdezvoltate.
Când rambursarea datoriilor către Occident a ajuns la scadenţă pe la mijlocul anilor ’60, situaţia economică a ţării pare să fie prea puţin favorabilă: inflaţie mare, recolte sărace, proasta funcţionare a autogestiunii în întreprinderi, greve, emigrări masive ale mâinii de lucru croate şi slovene în Austria şi RFG etc. Chiar şi şeful statului, Tito, recunoaşte în noiembrie 1965 unele erori comise: „Am construit uzine, fără să ne interesăm dacă pot să reziste sau nu. Am luat de la cei care munceau bine şi eficient pentru ca alţii să facă investiţii, fără să ne preocupăm de consecinţele economice ale unei asemenea atitudini. Am cheltuit banii pe proiecte a căror unică raţiune era ambiţia politică, şi le-am susţinut prin subvenţii de la stat. Plătim astăzi nota pentru toate erorile pe care le-am comis”.
În aceste condiţii, Tito nu are nici o alternativă. El optează pentru calea liberală, adoptând la 24 iulie 1965 o reformă radicală. O adevărată „operaţie chirurgicală”, reforma din iulie 1965 îşi fixează ca obiective dezvoltarea autogestiunii şi a forţelor de producţie, adaptând imediat economia la legile pieţei mondiale. Ca urmare, moneda – dinarul – se devalorizează de la 750 la 1.250 pentru 1 dolar, preţurile sunt aduse treptat la nivelul preţurilor mondiale (în 1970, 2/3 din bunuri au preţuri libere), sistemul bancar este transformat, controlul arbitrar al importurilor este substituit de un tarif vamal raţional, fiscalitatea întreprinderilor este relaxată. Reformă are drept consecinţă imediată scăderea cu aproximativ 30% a nivelului de trai al iugoslavilor, care trebuie să suporte o parte din impozitele indirecte achitate până atunci de producători, şi care observă cum se măreşte dintr-odată, până la nivelul costului real, preţul chiriilor şi serviciilor publice. În plus, se prevede o creştere a şomajului datorită închiderii sau reorganizării întreprinderilor care nu fac faţă competiţiei internaţionale; un şomaj doar în parte resorbit de noi migraţii spre Europa de Vest.
Noul pariu titoist este considerabil, având în vedere că reforma iugoslavă se ambiţionează să instaureze un sistem economic şi social radical diferit de modelul centralizat stalinist: un sistem în care întreprinderile, sau mai bine zis conducătorii şi funcţionarii lor, sunt în mare parte stăpâni pe destinul lor. Dacă reuşesc să fie competitive, lor le revine profitul şi creşterea salarială. Dar în caz de eşec, statul nu le va mai acorda niciun ajutor, ele trebuind să procedeze atunci la concedieri, chiar să-şi închidă porţile. Pe de altă parte, veritabilă revoluţie pentru o ţară socialistă, reforma deschide larg frontierele spre Vest, atât oamenilor, cât şi mărfurilor.
Dar, din nefericire, rezultatele nu sunt la înălţimea pariului. Competiţia impusă întreprinderilor cu autogestiune orientate spre criterii de gestiune micro-economică a produs (din motive eminamente sociale) efectul invers celui aşteptat. Se observă foarte repede o scădere a eficacităţii de ansamblu a sistemului şi creşterea unor efecte socio-economice negative: sporirea şomajului, accentuarea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni, creşterea corupţiei, adâncirea diferenţelor dintre nivelurile de trai, mărirea preţurilor, inflaţia…