Puţini ştiu că istoria desenului animat începe cu „Nătăfleaţă”, un personaj născut din pana caricaturistului George McManus şi din „însufleţirea” pe care i-a dat-o Emile Cohl. Acesta din urmă născocise desenul animat, cu câţiva ani înainte, şi prezentase publicului cel dintâi film al său, „Fantasmagorii”, la Paris, în sala teatrului Gymnase, în ziua de 17 August 1908.
Plecând în America, după ce foloasele invenţiei sale fuseseră însuşite de către Winsor McCay – creatorul unui dinozaur plângăcios, „Gertie” – Emile a început să colaboreze cu McManus; astfel, cei doi au creat împreună sute de desene animate. Astfel, desenul animat îşi găsise drumul în cinematografie. În fond, secretul lui era destul de simplu: pe fiecare secundă de proiecţie, trec 24 de imagini. În filmul obişnuit, aceste imagini nu sunt decât instantanee ce creează iluzia unei mişcări pe care aparatul de proiecţie le reconstituie pe ecran; e deajuns să se înlocuiască instantaneele cu desene, făcute cu priceperea şi isteţimea cuvenită, şi astfel să ia naştere „desenele animate”.
La începuturi, un desen animat de lungime normală – 225 metri – are nevoie de 11.700 desene, fără a mai ţine seamă de problemele sunetului, culorii şi spectacolului, în sine. Oricum, admiţând principiul, calculul mişcărilor se poate face cu uşurinţă. De exemplu, 0 găină ciuguleşte într-o strachină cu porumb, într-un timp pe care-l vom fixa pentru fiecare acţiune a ciocului ei la 1 secundă şi 15”. Ştiind că unei secunde îi corespunde 24 de imagini, vor fi necesare 30 desene intermediare spre a reconstitui mişcarea. Aşa se petrece cu toate celelalte mişcări, calculele reducând timpul, în imagini.
Cum se făcea un desene animat acum 100 de ani?
Operaţia propriu-zisă trece prin felurite fraze: se alege mai întâi un subiect şi se ilustrează, cu trăsături rapide; subiectul şi desenele sunt analizate, de câteva persoane, care cercetează scenariul punct cu punct, îi rectifică unele detalii, înlătură altele, adaugă unele noi. Când s-a ajuns la o înţelegere deplină asupra elementului plastic-literar al filmului, vine rândul compozitorului muzical. Urmărind scenariul fixat, acesta prepară muzica, pe care apoi o înregistrează pe film. Pe această peliculă („coloana sonoră”) imprimată numai cu muzică, se calculează mișcările care vor corespunde, după aceea, unui ritm.
Apoi, se trece la lucrarea materială. Desenele sunt executate cu tuş pe foi transparente (acetat de celuloză şi celuloid); pentru fiecare mişcare, artişti iscusiţi execută două desene de bază: unul la începutul mişcării, celălalt la sfârşitul ei. Un desenator oarecare va executa mişcările intermediare, o muncă uşoară – aproape o recopiere – dat fiind spaţiul neînsemnat care separă fiecare imagine de imaginea următoare. În acelaşi timp, pictorii execută fundalele, pe care vor fi aşezate transparentele în momentul filmării.
Când desenul în negru e terminat, transparentul e întors şi colorat pe verso, urmând cu pensula trăsătura de tuş ce apare în transparenţă. Când sunt gata aproape zece mii de transparente, se poate trece la fotografiere. Fiecare foaie, în ordinea stabilită dinainte, e așezată pe o masă de fotografiat prevăzută cu pinteni, ce corespund găurilor practicate pe fiecare foaie. Aparatul de fotografiat le înregistrează, una câte una, impresionând pe fiecare dată o imagine. Bineînţeles că trebuie o tehnică desăvârşită, pentru a obţine efectele cele mai minunate, admiţând chiar că nu sunt limite pentru fantezia desenului animat. Efectele cele mai surprinzătoare, ca dispariţia neaşteptată a unui personaj, se obţin mult mai uşor, scoţând transparentul care-l ilustrează.
Când scenele au fost fixate pe film, încep procesele obişnuite: developare, fixaj, montaj, sincronizarea negativelor şi, în sfârşit, tirajul, care distribuie în lume peliculele.
