Legenda incredibilă a lui Bruce Lee, cel mai mare actor de filme cu arte marţiale

Bruce Lee a fost primul chinez-american care a atins statutul de supervedetă internaţională, iar datorită lui, industria de filme din Hong Kong, pe care a revoluţionat-o, a fost propulsată în întreaga lume. Şi tot Bruce Lee a fost acela care a netezit drumul către marele ecran a numeroşi prozeliţi sau simpli imitatori.

Începutul legendei

Bruce Lee s-a născut la 27 noiembrie 1940 în cartierul chinezesc din San Francisco, fiind al doilea băiat şi al patrulea copil al lui Grace Li, şi al lui Lee Choi Chuen, actor pe scena Operei Cantoneze, aflată la acea dată în New York. I s-a pus numele Lee Yuen Xam, care înseamnă „protectorul” lui San Francisco, dar ca să aibă o rezonanţă americană i s-a spus “Bruce Lee”. Mai târziu, pentru că se născuse în „Anul Dragonului”, admiratorii lui care aveau să-l vadă în cele 20 de filme în care a jucat de la vârsta de 6 ani şi până la 18 ani, l-au numit Li Siu Loong, adică „Micul Dragon”. Când Bruce avea trei luni, familia lui s-a întors la Hong Kong. Aici şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

Fratele său mai mare, Peter, îşi amintea despre Bruce că era un copil tare neastâmpărat; sărea şi se agita tot timpul, vorbea mult, îi plăcea să se joace cu băieţii, iar dacă ar fi stat o vreme liniştit cei din familie ar fi fost îngrijoraţi de starea sănătăţii lui. Adesea micul Lee dispărea brusc în camera sa unde citea pe nerăsuflate sau se adâncea în meditaţii.

Încă de mic, Bruce Lee era bătăuş

Era un bătăuş şi nu suporta jignirile altora; pentru a-şi apăra onoarea nu lăsa nicio insultă nepedepsită. „Copil fiind – declara el unui reporter – căutam mereu să mă bat. Într-o zi m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă, în cursul uneia din lupte, nu i-aş fi avut pe prietenii mei alături şi atunci m-am hotărât să învăţ să mă apăr singur şi să încep să practic kung fu”.

La 13 ani Bruce s-a înscris la şcoala de arte marţiale „Wing Cheun” unde a studiat timp de doi ani cu un profesor renumit din Hong Kong. Un şiretlic pe care îl folosea pentru a se afla cât mai mult timp singur cu profesorul era să stea la intrarea în scoală, de unde îi trimitea pe toţi colegii acasă spunând: „Azi nu avem ore”, pentru ca mai apoi, inocent, să apară în clasă singur, aşa cum îşi dorise.

De fapt primele noţiuni de „Kung fu” şi le-a însuşit de la tatăl său, despre care Bruce spunea cu mândrie că a fost primul său profesor. În Hong Kong e ceva obişnuit ca bărbaţii să meargă în parcuri şi să exerseze Tai Ghi Chuen, o înşiruire de mişcări lente, făcute într-o anumită ordine, care odată stăpânite constituie o minunată terapie a minţii şi a trupului, în acelaşi timp o elementară suită de exerciţii de autoapărare.

La şcoala generală si la liceu, unde se preda în limba engleză, Bruce nu a fost un elev prea strălucit pentru ca nu avea răbdare să stea prea mult timp liniştit; atenţia nu se îndrepta către matematică sau fizică, ci mai degrabă către istorie şi filozofie. Era un foarte bun dansator şi în 1958, la 18 ani, a câştigat un mare concurs de „cha-cha“, la Hong Kong. Dar era şi un foarte bun boxeur şi a câştigat odată titlul de campion la un campionat de box interşcolar. Dar marea sa pasiune rămânea tot „kung fu” sau boxul chinezesc. Odată iniţiat, Bruce a devenit aproape fanatic. Chiar şi când stătea la masă, indiferent dacă mânca sau vorbea, lovea într-una scaunul cu palma într-un exerciţiu de întărire.

Întoarcerea în America

La vârsta de 18 ani, odată cu majoratul, ivindu-se problema păstrării cetăţeniei americane – să nu uităm că era născut acolo – s-a hotărât să plece spre SUA. În toamna anului 1958 s-a îmbarcat cu un bilet de clasa a III-a şi cu 100 de dolari în buzunar cu destinaţia San Francisco. Un prieten din copilărie spunea că Bruce a plecat la timp, pentru că, fiind un bătăuş notoriu, cei din bandele rivale nu-l agreau deloc şi se zvonise chiar că ar fi vrut să-l omoare.

Probabil că San Francisco l-a decepţionat pe tânărul de 18 ani, care în Hong Kong devenise un actor cunoscut (cu puţin timp înaintea plecării sale avusese loc premiera primului său film în care deţinea un rol principal). În America nu era decât un chinez oarecare. Îl supăra modul în care erau văzuţi chinezii acolo şi şi-a luat repede gândul de a mai juca vreodată în filme.

„Când m-m întors în America – îşi aminteşte Lee – mi-am spus : Iată-mă, sunt un chinez fără prejudecăţi, gândind realist: de câte ori în filmele de la Hollywood a fost solicitat un chinez să joace? Aşa că la naiba cu filmul!”

Bruce ştia că existau puţine roluri de film pentru orientali şi apoi acestea, conform clişeului producţiei, îi vizau pe japonezi. Mai ştia, sau a aflat destul de repede, că americanii aveau nişte prejudecăţi teribile faţă de chinezi, pe care de fapt nu-i înţelegeau dar nici nu-şi dădeau interesul s-o facă; întrebat despre comunitatea chineză, americanul ar fi răspuns că aceştia erau o minoritate do oameni scunzi, harnici, care nu făceau mult zgomot şi cărora le plăcea să stea între ei, în cartiere, evident, chinezeşti.

Antrenor de dans, ospătar şi antrenor de kung-fu

Ca să-şi câştige existenţa, Bruce Lee a început să dea lecţii de dans. După câteva luni s-a mutat la Seattle, unde a lucrat ca ospătar la un restaurant chinezesc. În tot acest timp nu a încetat să se antreneze. La 19 ani a deschis o şcoală de kung fu – „Jun Fan Gung Fu” – altfel spus, „Şcoala lui Bruce Lee“. S-a înscris apoi la Universitatea din Washington, ale cărei cursuri le-a urmat timp de trei ani, dar pe care nu a absolvit-o. Aici a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Linda Emery, o fată sensibilă şi inteligentă.

Bruce şi-a iubit mult soţia

Deşi lui Bruce îi plăceau fetele extravagante, până la urmă s-a căsătorit cu o fată liniştită, tăcută, care ştia să-l asculte şi care îi lăsa multă libertate de acţiune şi iniţiativă. Bruce intuia în Linda viitoarele virtuţi materne, iubind-o pentru sinceritatea şi devotamentul ei. Într-adevăr, Linda rămăsese orfană de tată la 4 ani şi aprecia stilul autoritar al soţului ei. Avea o frumuseţe interioară pentru care Bruce o iubea şi dorea s-o aibă mereu lângă el, iar ea nu-l părăsea niciodată. Când Bruce îşi ieşea din fire, ea era acolo, gata să-l ajute să-şi regăsească liniştea.

Cum a intrat Bruce în lumea Hollywood-ului

Cei doi soţi s-au mutat la Oakland unde Bruce, împreună cu James Lee, un prieten pe care şi-l făcuse la San Francisco, şi el artist de kung fu, a deschis o altă şcoală. Pentru a face publicitate şcolii, Bruce făcea demonstraţii la anumite competiţii sportive. În 1964, a fost invitat la una dintre cele mai importante competiţii de la Long Beach, California, de un renumit profesor de karate chinezeşti – Ed Parker. Originar din Honolulu, acesta a predat cursuri de karate la câteva departamente poliţieneşti după care a dat lecţii particulare unor mari vedete de la Hollywood, printre care Frank Sinatra, Warren Beatty, Robert Wagner, Blake Edwards etc.

S-ar putea spune că demonstraţiile făcute de Bruce aici i-au schimbat complet viaţa, căci, remarcat de o renumită coafeză a Hollywood-ului, Jay Sebring, a fost recomandat de aceasta producătorului William Dozier. Văzând câteva secvenţe filmate cu Bruce în acţiune, acesta i-a propus un rol în serialul TV de 30 episoade “The Green Hornet” / “Viespea cea verde”. Lee nu dorea ca arta sa, kung fu, să fie pusă într-o lumină proastă în acest serial. Refuza scene lungi de luptă atunci când lui îi erau suficiente numai câteva lovituri. În schimb îi cerea operatorului să le filmeze cu încetinitorul.

După rolul din “The Green Hornet”, Bruce Lee a mai dat lecţii de kung fu unor vedete de la Hollywood, însă apoi a urmat o perioadă de frustrări pentru Bruce. Era gata să atingă culmile gloriei şi cu toate acestea nu i se oferea niciun rol mai serios. Şi-ar fi dorit foarte mult să joace in serialul TV „Kung Fu”, dar a fost refuzat.

În schimb, în 1968 şi-a făcut debutul (apariţie scurtă) în primul său film de ficţiune intitulat “Marlowe”; la alte filme a figurat pe generic ca şi consultant tehnic. Timp de 5 ani de la terminarea serialului “The Green Hornet” şi până la filmele lui senzaţionale realizate la Hong Kong, Bruce a continuat să se antreneze, să înveţe şi să viseze. Spunea cu multă convingere tuturor celor apropiaţi că într-o bună zi va deveni cel mai mare actor.

Copiii lui Bruce Lee

Locuia pe vremea aceea la Los Angeles împreună cu Linda si cei doi copii: un băieţel, Brandon (născut în 1965, decedat în 1993 în timpul unui accident la o filmare), despre care spunea cu mândrie că probabil este singurul chinez blond cu ochi albaştri, şi o fetiţă, Shannon (născută în 1971).

Un mare proiect eşuat

În 1969, James Coburn, Sterling Siliphant şi Bruce Lee s-au hotărât să facă un film împreună. Condiţia impusă de „Warner Bros” era ca acest film să fie făcut în India. Deloc încântaţi, dar acceptând ideea, au plecat toţi trei într-acolo. Au început neînţelegerile chiar din momentul în care au ajuns la hotel, unde vedetei James Coburn i se acorda toată atenţia, în timp ce Bruce era ignorat. Dar tot el se încuraja declarând cu încăpăţânare : „Eu sunt vedeta, într-o zi voi fi cel mai mare actor din lume, mai mare decât Coburn sau Steve Mc Queen”. Filmul acesta (The Silent Flute) nu avea să fie făcut niciodată.

Gloria şi-o desăvârşeşte în Hong Kong

În 1970, Bruce s-a întors în Hong Kong unde a fost primit cu multă căldură, căci el era eroul oraşului, care se dusese la Hollywood şi făcuse treabă bună. În anul următor a început pentru el adevărata ascensiune. În Thailanda a făcut un film, „Fists of Fury“ (Pumnii furiei), care a avut un succes răsunător în întreaga lume, de la Beirut la Roma, de la Sydney la Buenos Aires, şi bineînţeles în Hong Kong, depăşind cu uşurinţă încasările ultimului film de mare succes “The Sound of music” / “Sunetul muzicii”.

Subiectul filmului este simplu, dar se pare că aici Bruce a dat măsura unui mare talent, făcând unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa, putând rivaliza cu Glimt Eastwood sau Steve McQueen. „Fists of Fury a fost un film important pentru mine pentru că am jucat în rolul principal. Simţeam că pot face o treabă mult mai bună decât în “The Green Hornet”. Nu mă aşteptam să spargă casa, aşa cum s-a întâmplat, deşi speram să scoată ceva bani. Am realizat impactul şi puterea filmului abia când am asistat la premieră” – spunea Bruce.

Al doilea mare succes

A urmat al doilea film – “The Chinese Connection” / “Filiera chinezească”, care a avut un succes şi mai mare decât filmul precedent. Numai în Hong Kong încasările au avut o cifră greu previzibilă: 1 milion de dolari. De remarcat în acest film este faptul că atunci când se luptă, mişcările lui Bruce sunt însoţite de nişte ţipete, cunoscute sub numele de „kiai”. În kung fu acest „kiai” are trei scopuri: înspăimântă adversarul, tensionează organismul în aşa fel încât luptătorul poate primi o lovitură neaşteptată fără să-l afecteze prea mult şi ajută să „apuce” adversarul reuşind să-şi folosească întreaga energie, atât internă cât şi externă. Cu alte cuvinte este un fel de a degaja o cantitate foarte mare de energie. Bruce nu a folosit aceste ţipete decât pe ecran, altfel la antrenamente, el fiind foarte tăcut, sau cel mult rostind câteva cuvinte. La fel şi cu acele foarte periculoase dar spectaculoase „nunchaku”, Bruce le folosea numai în fiilme, în realitate declarându-se împotriva oricărui fel de armă, căci, spunea el, „corpul omenesc este arma absolută”.

Al treilea film – regizat de Bruce Lee

La cel de-al treilea film, Lee dorea să scrie el însuşi scenariul, să regizeze şi tot el să joace în rolul principal. „Ştia că nu are experienţă de regizor, spunea Linda, dar simţea că poate face faţă mai mult din instinct, şi asta mai bine decât alţi regizori de acolo”. Şi astfel a apărut “The Way of the Dragon” / “Drumul dragonului”, care se deosebeşte de toate celelalte producţii din Hong Kong prin faptul că a fost filmat în Europa, la Roma.

Din punct de vedere al scenariului şi al regiei, care nu depăşesc condiţia amatorismului, filmul nu excelează, frizând genul unor comedii uşoare italiene. Îl salvează însă scenele de luptă, şi mai ales cea în care Lee se află faţă în faţă cu o altă binecunoscută vedetă a artelor marţiale: Chuck Norris. Lee joacă rolul unui tînăr, Tang Lung (dragonul chinezesc), sosit la Roma tocmai din Hong Kong pentru a-şi ajuta o compatrioată, proprietara unui restaurant, să scape de o bandă rivală care încearcă să o alunge. La început Tang Lung face impresia unui papă-lapte, dar intră în admiraţia fetei şi a ospătarilor din restaurant când se bate de unul singur cu toţi bandiţii. Boss-ul acestora aduce un expert în karate din Los Angeles, pe care Tang Lung îl ucide în urma unei lupte spectaculoase.

După întoarcerea din Italia, Bruce bănuia că filmul va avea succes în Orient, dar nu şi în Statele Unite, ori lui tocmai un film bun făcut în America îi mai lipsea ca să se declare mulţumit. Visul i s-a împlinit, dar în parte. În 1973 a făcut în America “Enter the Dragon” / “Întoarcerea dragonului”, care a entuziasmat publicul, dar Lee nu a mai apucat să-şi savureze victoria. A murit cu puţin timp înainte de premieră. Avea 32 de ani. Unii spun că „Enter the Dragon” este monumentul acestui luptător. Nu este deloc genul de film care să aspire la Oscar, dar atâta timp cât vor exista filme dedicate artelor marţiale şi campionilor lor, “Enter the Dragon”, datorită lui Bruce Lee, va fi considerat etalonul genului.

Moartea unei legende

Bruce Lee a murit la 30 iulie 1973, la Hong Kong, în apartamentul actriţei Betty Ting Pei. Tocmai discutau scenariul unui film pe care urmau să-l realizeze împreună. Lee a acuzat o migrenă, i s-a administrat imediat un calmant, Equagesic şi s-a retras într-o încăpere alăturată ca să se odihnească. Aici a fost găsit ceva mai târziu în stare de inconştienţă. Transportat de urgenţă la spital, a murit la orele 23:30. Diagnosticul: congestie cerebrală.

A avut două funeralii. Prima, la Hong Kong, unde soţia şi cei doi copii, îmbrăcaţi în costume albe (culoarea tradiţională de doliu în China), prietenii, cunoştinţele şi peste 20.000 de admiratori i-au adus un ultim omagiu. Serviciul funerar din Seattle, Washington, unde a fost şi înmormântat, a fost mult mai liniştit. De data aceasta, Linda era îmbrăcată în negru. Aşa cum şi-ar fi dorit Bruce, fundalul sonor nu a fost cel tradiţional, ci alcătuit din cîntecele lui preferate: „My Way” al lui Frank Sinatra, „The Impossible Dream“ al lui Tom Jones, „Look Around“ de Sergio Mendez şi „When I Die” de Blood, Sweat and Tears.

Cine ar fi putut crede că Bruce Lee, un om atât de sănătos, de bine făcut, de o vitalitate şi o energie uluitoare, s-a stins de la sine ca o lumânare în adierea vântului. Poate din acest motiv este uşor de înţeles că s-au lansat o mulţime de ipoteze şi au început speculaţiile pe marginea morţii lui.

Rezultatul primelor teste ale autopsiei, făcute nu mai devreme de 36 de ore de la moartea sa, a stârnit senzaţie. S-au găsit urme de canabis, dar era în cantitate atât de mică, încât s-a respins cu hotărâre ipoteza că acesta i-ar fi cauzat moartea. Linda a declarat că Bruce folosea canabisul numai ocazional. El se îngrijea aşa de mult de sănătatea lui, încât considera că ar fi fost o prostie să se apuce de droguri, fie ele chiar şi uşoare.

Un doctor din Hong Kong a subliniat că decesul lui Lee nu se putea datora otrăvirii cu canabis, ci poate mai degrabă hipersensibilităţii lui la unul din elementele Equagesic-ului, explicând că hipersensibilitatea este o reacţie adversă a organismului la o substanţă străină. Lee ar fi putut fi hipersensibil la unul dintre aceste elemente, dar nu se ştie la care.

Şi iată cum o mare legendă a dispărut, dar el rămâne viu în memoria noastră, prin filmele pe care le-a făcut…

Leave a Reply

Copy Protected by Computer Tech Tips's Prevent Wordpress CopyProtect Blogs.